Datorita faptului ca si sudul Basarabiei a intrat in țaratul romanilor si bulgarilor intre secolele XII-XIV,este important sa citim si sa cunoastem aceste evenimente.
Anatolii Cocos
Țaratul Vlaho-Bulgar, primul regat al romanilor si bulgarilor - Documentar
http://www.ziare.com/cultura/documentar/taratul-vlaho-bulgar-primul-regat-al-romanilor-si-bulgarilor-documentar-1098523
Sursa: Ziare.com
Rascoala din 1185 a romanilor de la sud de Dunare impotriva dominatiei bizantine, miscare sustinuta apoi de bulgari, a avut ca rezultat infiintarea unui stat romano-bulgar in anul urmator. Taratul va deveni o putere regionala, pe masura Imperiului Bizantin si se va extinde in urmatorii ani cuprinzand teritorii de la Nistru pana la Marea Adriatica.
Urmare a cresterii excesive a taxelor, rascoala fratilor Petru si Asan a raliat populatiile sud-dunarene. Dupa ce imparatul Isaac al II-lea Angelos a refuzat sa asculte plangerile rasculatilor, Petru, in toamna lui 1185, s-a incoronat. Sub domnia lui romanii si bulgarii au luptat pentru a se dezlipi de Imperiul Bizantin, cu sprijinul necontenit al romanilor nord-dunareni si al cumanilor.
Primii ani ai Țaratului
In 1189 este incoronat si Asan, cei doi impartind domnia. Razboiul cu bizantinii a durat pana in 1197, niciuna din parti reusind o lovitura decisiva. In 1195, imparatul Isaac al II-lea Angelos este detronat, tulburarile politice din Imperiul Bizantin permitand consolidarea puterii lui Petru si Asan.Insa, dupa numai un an, Asan este asasinat de unul din verii sai, ce avea pretentii la tron. Petru porneste cu armata impotriva uzurpatorului,dar el isi gaseste refugiul la bizantini. La randul lui, Petru este asasinat in 1197, tronul revenind lui Ionita Caloian, cel de-al treilea frate al lui Petru si Asan.
Domnia lui Ionita Caloian
Taratul a cunoscut in aceasta perioada o inflorire economica, dar si culturala. Luptele impotriva bizantinilor au continuat, Caloian cucerind o buna parte din sudul Peninsulei Balcanice.Cel mai important eveniment din acea perioada a fost cucerirea Bizantului in urma celei de-a patra cruciade si infiintarea Imperiului Latin pe fostele teritorii bizantine. Pana la reconstituirea Imperiului Bizantin in 1261, taratul a fost pastratorul traditiilor ortodoxe, iar capitala Tarnovo considerata un al doilea Constantinopol.
Noul imparat al statului latin, Balduin I, a dorit cucerirea teritoriilor vlaho-bulgare si o serie de campanii militare au fost initiate. Acestea s-au terminat dezastruos pentru el, in urma infrangerii de la Adrianopole din 1205 fiind capturat de Ionita Caloian. Acesta moare in cursul aceluiasi an, legenda spunand ca a fost victima unui acces de furie a domnitorului vlaho-bulgar.Dupa Adrianopole, tarul a cucerit o parte importanta a provinciilor noului Imperiu Latin si dorea sa ia sub stapanire si Constantinopolul.
Insa, Caloian a suferit acelasi destin ca cel al fratilor sai. A picat victima jocurilor de culise fiind ucis de un comandant cuman in timpul asediului Salonicului. Se presupune ca varul sau Boril ar fi avut un rol important in moartea sa, deoarece el a luat tronul desi ii apartinea de drept lui Ioan Asan al II-lea, fiul lui Caloian.
Acest var conduce taratul pana in 1218, moment in care Asan al II-lea se intoarce si reuseste sa il alunge pe Boril. Fiul lui Caloian domneste pana in 1241, taratul suferind apoi sub atacurile mongolilor, sarbilor si al ungurilor.
Mostenirea dinastiei Asanestilor
Asanestii vor conduce taratul pana in 1280, acestia fiind inlocuiti treptat de tari bulgari. Cu timpul statul isi pierde puterea, cunoscund doar mici periode de revigorare. In 1396 acesta va fi cucerit de Imperiului Otoman.Este de mentionat ca bulgarii astazi revendica in totalitate taratul, referindu-se la acesta ca fiind un imperiu al bulgarilor. Insa, diferite surse istorice ale vremii reflecta o unitate a romanilor si a bulgarilor in cadrul aceluiasi stat, aportul celor doua parti fiind crucial in crearea taratului vlaho-bulgar.
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Țaratul vlaho-bulgar(1185-1258) (denumit Țaratul româno-bulgar de naționaliștii români) și Al doilea țarat bulgar(1185-1396) a fost un stat multinațional apărut la Dunărea de jos în 1186, odată cu victoria bulgarilor și românilor (vlahilor) răsculați din sudul Dunării împotriva Imperiului Bizantin, și dispărut în 1396 cu cucerirea de către Imperiului otoman. În ciuda surselor primare ale epocii (bizantine sau occidentale) și a toponimiei, caracterul său multinațional este negat de tradiția academică astăzi predominantă în Bulgaria, care afirmă că acest țarat a fost "bulgăresc" în sensul național actual al cuvântului.
Premise
Slavii au pătruns în bazinul Dunării de jos începând cu sec. VI, amestecându-se cu populațiile trace romanizate din Balcani, menționate de Theofilact din Simocatta, în Istoriile sale din 587, și de Theophanes Spovednicul (Theophanes Confessor), în Cronografia (Chronographia) sa din jurul anului 800. Ulterior, proto-Bulgarii, de origine irano-turcică, au creat în acest bazin un întins Hanat, ulterior Țarat (prin creștinare în 864) și au adoptat limba slavă. În cadrul acestui stat care se întindea pe ambele maluri ale Dunării, Slavii și „Vlahii” (care apar cu acest etnonim în izvoare, cel mai frecvent în cele bizantine, începând cu cronica lui Ioannes Skylitzes, în 976) au evoluat împreună, fapt demonstrat de lingvistică, de toponimie și de istoria bisericii. Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) înfățișează în De administrando imperio deosebit de bine întrepătrunderea lumii paleo-slave cu cea proto-românească [1]
Vorbind de „Vlahii”, populație romanică pentru perioada narată, dar deja proto-română în momentul redactării scrierii, Constantin al VII-lea îi aplică un termen, surprinzător pentru un autor bizantin și încă împărat, anume acela de romani (Ρωμάνοι), în vreme ce pentru bizantini el folosește denumirea de romei (Ρωμάιοι)[1]: acești romani îmbrățișaseră deja creștinismul după introducerea sa în imperiul Roman de către Constantin Cel Mare (325 e.n.), adoptând Latina ca limbă religioasă[2]; în schimb, după creștinarea Bulgarilor, limba bisericească și de stat a fost cea slavonă.
Aristocrația minoritară, dar dominantă militar a protobulgarilor irano-turcici turce, parțial și de origine hunică, provenită din regiuni apropiate de munții Ural și Volga, puternic influențați de cultura persană și de substratul lingvistic scitic, adică iranic[3], conducea un stat plurietnic întins pe teritorii situate astăzi în Macedonia, Serbia, Bulgaria, România, Republica Moldova și partea sud-vestică a Ucrainei.
După trei secole, noul stat multinațional al protobulgarilor, denumit „Primul Imperiu Bulgar”, a fost cucerit de Imperiul Bizantin printr-o serie de campanii militare între anii 971 și 1021, partea din sudul Dunării reintrând în componența imperiului, în timp ce partea din nordul fluviului cădea în stăpânirea Ungariei și a popoarelor turcice: pecenegii și cumanii.
Prezența protoromânilor este atestată și în 1094, când, cu ocazia unei campanii cumane împotriva Constantinopolului, „vlahul” Pudilă l-a înștiințat pe împărat despre incursiunea inamică. Potrivit împărătesei cronicare bizantine, Anei Comnena, românii i-au călăuzit pe cumani prin trecătorile munților Balcani. În 1166, împăratul Manuel I Comnenul a recrutat dintre români o oaste pentru a lupta împotriva ungurilor.
Astfel, caracterul atunci multinațional al teritoriilor situate în bazinul Dunării de jos este clar atestat, atât pe teritoriul astăzi bulgăresc, cât și pe cel astăzi românesc. De altfel, nici-un stat medieval nu a fost „național” în sensul actual al cuvântului, deoarece „conștiința națională” (bazată pe limbă și pe cultură, indiferent de stăpânirile politice) a apărut după încheierea evului mediu, în secolele XVIII și XIX.
Răscoala
O creștere a obligațiilor fiscale impusă de Isaac II Anghelos, care își pregătea nunta cu fiica regelui Ungariei, a declanșat în 1185 o răscoală a românilor sud-dunăreni, în alianță cu bulgarii. Rolul precumpănitor al românilor în răscoală este relevat de izvoarele bizantine care relatează detaliat evenimentele. Conducătorii răscoalei au fost frații Petru și Asan. După ce împăratul le-a respins cererile făcute în numele comunităților românești, cei doi au organizat răscoala, iar Petru s-a încoronat. După campanii militare conduse de generali înclinați spre trădare, împăratul a condus personal o campanie în 1186. Petru și Asan s-au refugiat în nordul Dunării, unde au cerut ajutorul cumanilor. La întoarcere, au recuperat teritoriile ocupate de bizantini, profitând de faptul că împăratul micșorase efectivele garnizoanelor. În 1187 s-a consumat o nouă bătălie, soldată cu victoria bizantină. Luptele au continuat și în anii următori, dar împăratul nu a obținut victorii decisive. Românii s-au întărit în regiunea muntoasă în cetăți și fortificații puternice. Detronarea lui Isaac II Anghelos a ușurat efortul românilor, întrucât trupele bizantine au fost chemate în capitală pentru a întări autoritatea noului împărat, Alexios III.
Istorie
Potrivit istoricului rus A.A. Vasiliev: „În baza mărturiilor viabile, mișcarea de eliberare din jumătatea secolului 12 în Balcani a pornit și a fost purtată in mod viguros de către valahi, strămoșii românilor de azi. S-au alăturat și bulgarii și într-o anumită măsură cumanii de dincolo de Dunăre. Cea mai bună sursă contemporană grecească Nicetas Choniates a specificat in mod clar că insurecția a fost pornită de valahi (blachi). Liderii insurecției Petru și Asen (Asan) aparțineau acestei rase. A doua campanie a imperiului bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva valahilor. De fiecare dată când Nicetas i-a menționat pe bulgari a făcut-o concomitent cu menționarea valahilor/românilor”[5]. Și românii din stânga Dunării au participat la această revoltă împotriva imperiului bizantin. Trecerea fluviului de către „Vlahi” (români) și „sciți” (cumanii) de la nord la sud este menționată în mod explicit de către Niketas Choniates[6].
Întemeietorii statului, Asan și Petru, au fost asasinați de boierii lor, în 1196 și 1197. Fratele lor Ioniță Caloian s-a urcat pe tron și a consolidat țaratul vlaho-bulgar. A extins granițele de la Carpații meridionali până la râul Marița și la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei. A obținut de la papă recunoașterea sa ca „rege al bulgarilor și al românilor” (Rex Bulgarorum et Valachorum: titlul de împărat nu i-a fost recunoscut).
În timpul lui Ioniță Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment important pentru istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârșit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciați și înființarea „Imperiului Latin”. Între noua structură politică și țaratul vlaho-bulgar au fost o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlaho-bulgarii au obținut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde fost luat prizonier însuși împăratul latin Balduin. Ioniță aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reușit din cauza manevrelor politice ale adversarilor săi. Ioniță a fost ucis în 1207 de un cuman în timpul asedierii Salonicului. Ioniță Caloian ocupă astfel un loc important atât în panteonul istoriei românilor, cât și în cel a istoriei bulgarilor datorită succeselor sale militare și politice. Afirmării originii romane a poporului român în corespondența purtată cu Papa Inocențiu al III-lea pentru recunoașterea sa ca împărat, arată lămurit prezența și influența „Vlahilor” în statul condus de Ioniță, care poate fi așadar denumit „Țaratul Vlaho-Bulgar” în limba română, chiar dacă istoriografia internațională modernă, luându-se după tradiția acedemică bulgară predominantă, îl denumește „Al doilea Imperiu Bulgar”.
Următorul țar, Borilă (Boris), a fost un uzupator, care l-a îndepărtat de tron pe moștenitorul legitim, Ioan, viitorul țar Ioan Asan al II-lea. Borilă s-a confruntat cu tendințele centrifuge ale boierilor și cu erezia bogomilă, numită după numele primului predicator, preotul Bogomil (ulterior a fost numită „catarism”, de la cuvântul grecesc katharos „curat”). Borilă a organizat represalii împotriva bogomililor și a putut să înfrângă o conjurație a boierilor la Vidin cu ajutorul unei oști din Ungaria, compusă din secui, români și pecenegi și condusă de comitele Joachim (Ioachim). În timpul domniei lui Borilă, rolul românilor în statul Asăneștilor a început să scadă.
În 1218 a revenit în țară Ioan, prințul moștenitor legitim, care cu ajutorul boierilor l-a prins și l-a orbit pe Borilă și a fost înscăunat țar sub numele de Ioan Asan al II-lea. În timpul lui Ioan Asan II (1218-1241), țaratul româno-bulgar a cunoscut maxima întindere teritorială, reușind în 1230 să își întindă stăpânirea de la Marea Neagră la Marea Adriatică, și din viitoarea Moldovă la Adrianopol și Ohrida. În primul deceniu de domnie, Ioan Asan II a întreținut relații bune cu regatul Ungaria, cu care s-a aliat (a fost căsătorit cu Anamaria, fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea). Atunci a fost adoptată stema cu 12 benzi (6 roșii, 6 aur) și cu două labe de lup încrucișate, însemnând : alianță între doi mari suverani, care figurează în infobox[7]. Relații bilaterale bune a avut și cu împăratul latin din Constantinopol, precum și cu papalitatea.
În 1229-1230, Ioan Asan al II-lea încearcă să-și întărească poziția față de Cruciații din Constantinopol căsătorindu-și fiica, Elena, cu împăratul latin (de fapt francez) Baudouin II de Courtenay. Acest proiect provoacă atacul despotului bizantin de Epir și Salonic: Teodor I Anghelos Duca Comnenul. Ioan Asan al II-lea îl înfrânge pe Comnen la Clocotnița (pe fluviul Marița, în bulgărește : Клокотница) în ziua de 9 martie 1230. Teodor Comnenul este făcut prizonier și orbit, dar Baudouin II de Courtenay refuză oferta lui Ioan Asan al II-lea. În consecință, acesta își schimbă radical opțiunile politice, înclinând spre o alianță bizantinii. În 1232, Ioan Asan II rupe relațiile cu papalitatea, trece înapoi la ortodoxie, iar în 1235, la conciliul de la Lampsakos, restabilește patriarhatul de la Tîrnova (în bulgară Търново, „Tărnovo”). Ioachim I (în bulgară св. Йоаким I, „Sf. Ioakim I”) este numit patriarh. În același an, Țaratul româno-bulgar se aliază cu Imperiul bizantin de la Niceea, condus de Ioan III Duca Vatațes, împotriva Imperiului Latin, al cruciaților, de la Constantinopol.
După moartea soției sale unguroaice, Anamaria, Ioan Asan al II-lea se căsătorește cu Irina Comnena, fiica prizonierului orbit, Teodor I Anghelos Duca Comnenul, atunci eliberat și onorat.
Șovăielile lui Ioan Asan între tabăra latină și cea greacă atrag implicarea ungurilor, care, cu consimțământul papei, au atacat Țaratul vlaho-bulgar în jurul anului 1230 și în 1238. După campania din 1230, Ioan Asan al II-lea pierde teritoriile nord-dunărene, iar regele Ungariei înființează banatul Severinului în Oltenia. După invazia mongolă din 1241, tătarii pun stăpânire pe Muntenia și pe nordul Dobrogei.
Ioan Asan II a murit în 1241. După 1241, țaratul a pierdut o mare parte din teritoriile dobândite de Ioan Asan al II-lea, precum și rolul preponderent în politica balcanică. Fiul său minor a fost ucis de o conjurație a boierilor, iar apoi și fratele său, Mihail Asan. Penultimul țar din dinastia Asăneștilor, Căliman II, a domnit doar doi ani, în 1256-1258.
Urmări
Penultimul dintre Asănești, Căliman II, a fost alungat de pe tron în 1258, apoi au domnit țari bulgari care se revendicau din vechea dinastie a Întâiului țarat bulgar, primul dintre aceștia fiind Konstantin Tiș. Ulterior, ultimul suveran din dinastia Asăneștilor, Ioan Asan III, n-a domnit decât un an (1279-1280), fiind înlocuit de bulgarul de origine cumană Gheorghi I Terter (Gheorghe Tertereș) (1280-1292). Astfel, ponderea crescândă a bulgarilor față de vlahi în sudul Dunării s-a manifestat pe planul politic, în timp ce, în nordul Dunării, ponderea crescândă a românilor față de slavi s-a manifestat cu câteva decenii mai târziu prin întemeierea voievodatelor Țara Românească și Moldova.
Țaratul (regatul) vlaho-bulgar a fost în egală măsură valah (aromânesc la sud de Dunăre și românesc la nord) și bulgar. Asta nu înseamnă că valahii (aromânii și românii) i-au cucerit pe bulgari sau că bulgarii au cucerit principatele dunărene, ci înseamnă că în cadrul acestui stat au conlocuit două populații, una romanofonă, celalată slavofonă, pe ansamblul teritoriului său, toponimia veche aratând o predominanță a slavilor la șes, și a romanicilor în zonele peri-montane, deluroase și mai păduroase; țărmurile aveau o populație preponderent grecească. Ulterior, despărțirea proto-românilor de către populațiile slave așezate printre ei, a creat cele patru grupuri lingvistice : daco-român, aromân, megleno-român și istro-român ; daco-românii absorbind treptat slavii din nordul Dunării, în timp ce slavii au absorbit treptat majoritatea aromânilor, megleno-românilor și istro-românilor din sudul Dunării[8]. Așadar, etnogeneza bulgarilor și românilor are rădăcini în parte comune, încă vizibile în limbile actuale și în toponimie, chiar dacă istoricii actuali naționaliști, atât bulgari cât și români, încearcă să demonstreze ca cele două popoare au evoluat separat și fără contacte încă din Antichitate...
În istoria modernă și contemporană, Țaratul vlaho-bulgar este puțin studiat și cunoscut, pe de o parte fiindcă istoriografia română se preocupă în principal de originile românilor din nordul Dunării, pe de altă parte fiindcă istoriografia bulgară se preocupă în principal de a demonstra originile iranice și slave ale poporului bulgar actual, minimizând sau punând la îndoială componentele tracice, romanice, grecești și turcice (adică în relație directă cu istoria a trei dintre popoarele vecine)
