Esti aici: Home › Sergiu Finiti si parintii › Sergiu Finiti si parintii

Sergiu Finiti si parintii

Varvara Finiti, nascuta in anul 1930 in localitatea Barta, judetul Ismail, a fost o mare personalitate culturala a satului nostru. Cand s-a stabilit cu locuinta in Satu-Nou, satnoenii au indragit-o pentru talentul ei nativ de actrita si interpreta de muzica populara. Orice concert organizat de artistii populari din Satu-Nou nu se putea concepe fara prezenta Varvarei Finiti. Caracterul ei exploziv, plin de viata si vocea ei extraordinara, smulgea sute de aplauze in sala de concert, cu spectatorii in picioare. Asa am cunoscut-o noi, satnoenii, si cu drag am adoptat-o pentru tot restul vietii ei. A facut foarte multe lucruri bune, motiv pentru care a ramas in amintirea consatenilor. Talentul ei era bine cunoscut in toata regiunea Odesa. Toata viata a muncit in scoala din Satu-Nou si a facut ce stia mai bine: sa lucreze cu copiii si sa faca fericiti spectatorii din salile de concert. Astazi este la o varsta inaintata, bolnava si neputincioasa, dar inconjurata permanent de grija copiilor.
Oleg Finiti (1931-1984) a avut mai multe preocupari in viata: pilot prin vocatie, militian prin conjunctura si profesor prin pragmatismul orelor de pregatire militara din scoala. Scoala ii asigura traiul de toate zilele. Cariera de pilot militar a lui Oleg Finiti i-a marcat nu numai propriul destin, dar fara indoiala si viata multor satnoeni. Fara a gresi, consider ca Oleg Finiti a implinit visul multor copii din Satu-Nou, visul de a zbura. Sustinand acest vis frumos al copiilor, Oleg Finiti participa si el la aceste vise, nu doar cu sufletul, ci si cu toata fiinta lui de fost aviator.Aceasta pasiune constanta si nelimitata pentru aviatie si planorism era ca un drog pentru Oleg Finiti. In perioada anilor 1960-1970 s-a conturat cel mai bine aceasta pasiune prin ceea ce a facut in sat si scoala. Este greu de estimat pe cati dintre elevi i-a facut visatori – sa zboare cu planorul sau sa faca un salt cu parasuta. Din cate cunosc, numai consateanul Mihail Dunav (nascut 1953) a devenit pilot profesionist. Regretabil, dar a decedat intr-un accident aviatic. Sufletul si motorul aeroclubului din sat era Oleg Finiti si multi ani la rand era si organizatorul Zilei Aviatiei. Pe aerodromul de la marginea satului, dinspre Barta, se aduna foarte multa lume din sat sa asiste la acest spectacol aerian. Odata cu avioanele de tip AN-2, veneau si parasutisti profesionisti de la aeroclubul din Odesa, care incantau asistenta cu manevrele facute in aer la inaltimea de 1000m. Si subsemnatul a fost unul dintre acei care au facut un salt cu parasuta, dar nu am facut si planorism. Generatia mea este probabil ultima generatie care a mai sarit cu parasuta de la inaltimea de 800m in anul 1970.Cateva amanunte picante se impun. Lotul nostru de elevi parasutisti nu s-ar fi deosebit cu nimic de alte generatii, daca nu se intampla o istorie mai hazlie cu Ana Cheibas, care s-a comentat multi ani la rand. Toti cei care doreau sa sara cu parasuta, alesi din doua clase de-a zecea, au efectuat un curs intensiv de pregatire pe aerodomul de la marginea satului. In ajunul evenimentului am primit ultimele indicatii de la Oleg Sergheevici si sfatul de a ne prezenta la aerodrom dimineata la ora sapte. In noaptea dinaintea evenimentului aviatic am dormit foarte agitat din cauza emotiilor. Dimineata, ajuns la aerodrom, mi-am revazut colegii si am ramas uimit de gestul Anei Cheibas, careia parintii i-au interzis sa sara cu parasuta.Si-a pacalit parintii sculandu-se mai devreme pentru a fugi de acasa. Ana era o fata foarte indrazneata si hotarata sa sara cu parasuta, si nu dorea sa rateze aceasta ocazie. Asa s-a si intamplat. Tot in acea dimineata, instructorii de la Odesa aveau dubii daca sa-i permita Mariei (Musea) Cerneva sa sara din cauza greutatii mici pe care o avea. Faceau haz de necazul Musei: poate sa atarnam o greutate de ea, glumeau instructorii. Totusi a fost admisa in avion pentru saltul cu parasuta. Ar mai fi de adaugat ca Mihail (Misa) Todorov, care era cel mai emotionat din grupul nostru din avion, a trecut peste emotii cu ajutorul instructorului care ne insotea si care "l-a ajutat" de la spate sa sara in gol. Toti au aterizat bine cu exceptia unuia care a ajuns intr-un copac, dar totul s-a terminat cu bine.In perioada anilor 1960-70 poate era mai greu sa-i identifici pe elevii de clasa a zece-a care nu au facut parasutism sau planorism decat pe cei care au facut aceste sporturi. Se mai poate spune si altfel, era foarte greu sa mai gasesti atatia parasutisti pe kilometru patrat in alta localitate decat in Satu-Nou. Planorismul si saritura cu parasuta sunt clipe de neuitat si pe care nu le poti explica prin cuvinte.Trebuie sa traiesti aceste clipe, asta inseamna adrenalina.
thumb_PARASIUTIST.jpg thumb_Sergiu_Finiti.jpg
Mai exista un episod legat de planorismul din Satu-Nou. Locul de antrenamente si zbor era fostul teren de fotbal de la marginea satului, acolo unde astazi sunt construite mai multe blocuri de locuinte. Planorul era un aparat de zbor fara motor, si decola cu ajutorul unei coarde elastice groase de 2-3cm si lunga de aproape 20-25m. Un capat de elasic se prindea de "botul" planorului iar alt capat era tinut de mai multi "gura-casca", ca mine, poate de 10-15 copii. Intindeam aceasta coarda elastica la maximum, dupa care pilotul, la comanda lui Oleg Sergheevici, trebuia sa scoata frana si aparatul pornea cu viteza. Planorul, cand lua viteza, zbura peste capetele noastre si incepea sa pluteasca in aer. Tare mult ii mai invidiam pe acei care urcau in planor! Visam si eu la acele clipe cand voi zbura. Dar in ziua aceea, lucrurile n-au mers asa cum trebuiau sa mearga. A urcat elevul-pilot in cabina aparatului, noi ne-am incordat muschii si-am intins coarda, Oleg Sergheevici a dat ordin de zbor si aparatul a zburat. Dar ghinion! Zbor frant! Aparatul n-a luat altitudine mare datorita manevrarii gresite a pilotului si dupa 20-25m de zbor a aterizat izbindu-se violent in pamant, intr-o aripa. S-a rupt aripa dar din fericire pilotul nu s-a accidentat. In schimb, Oleg Sergheevici, rosu la fata de furie, injura si tuna. Elevul-pilot n-a ramas nepalmuit. Nu mai tin bine minte, dar cred ca pilotul a fost o fata. Din cauza acestui incident planorul nu a mai zburat cativa ani, iar visul meu s-a spulberat. Am absolvit scoala si am parasit satul pentru multi ani. Ulterior s-au reluat orele de planorism cu Oleg Finiti si elevii zburau din nou. Oleg Sergheevici, asa cum ne adresam dumnealui, era si el un actor inascut. Nu cred ca mai exista un povestitor de bancuri mai bun decat Oleg Sergheevici. Poate ca ii facea concurenta numai actorului Dumitru Caraciobanu. Toate aceste i se datoreaza lui Oleg Sergheevici pentru ca a scris o pagina de istorie, ne luand in seama slabiciunea lui de multi ani pentru un paharel.Sotii Finiti merita, cu siguranta, scrise mult mai multe pagini decat imi pot eu permite. Oleg Finiti a plecat in lumea celor drepti lasand in urma amintiri placute si doi copii de toata lauda. Oamenii trebuie judecati dupa faptele lor bune, nu dupa slabiciuni. Un proverb romanesc spune ca aschia nu sare departe de trunchi. Doi parinti cu calitati actoricesti nu puteau sa dea viata decat unor actori cum a fost Sergiu si Vera Finiti. Este adevarat, Vera a reusit mai putin in cariera sa actoriceasca.

Sergiu Finiti
Sergiu Finiti s-a nascut la 25 octombrie 1952 in satul Babele (Oziornoe), raionul Ismail, regiunea Odesa, Ucraina. La scurt timp, parintii impreuna cu Sergiu se muta cu locuinta in Satu-Nou unde-si va petrece copilaria si adolescenta. Casa parinteasca era pe strada bisericii, de partea lacului Dervent. Am trecut de nenumarate ori pe langa casa lui Sergiu in zilele de vara cand mergeam la Dervent sa ne racorim in ghiol.Sergiu era mai mare ca mine cu doi ani, iar eu mai mare ca sora lui Vera cu cativa ani. Sa revenim la Sergiu. L-am cunoscut bine in scoala chiar daca nu am fost prieteni. Dupa absolvirea scolii, in 1969, a sustinut cu succes examenul de admitere la Institutul de Arte "Gavril Muzicescu" din Chisinau, la clasa de regie.Printre profesorii viitorului actor se numarau Petru Baracci si Veniamin Apostol, doua personalitati de marca din lumea teatrului basarabean. Evenimentul a starnit mare interes in sat si scoala si ne-a facut fericiti ca suntem contemporanii lui Serioja, asa cum il numeam noi. Clipele lui de glorie erau insa asteptate de satnoeni. Au venit putin mai tarziu. Dupa absolvirea facultatii incepe activitatea de actor la teatrul A. S. Puskin din Chisinau. In urma cu cateva zile am discutat cu Sergiu prin telefon, am mai aflat cateva noutati despre parintii lui. El tocmai era la repetitie la teatrul „Satiricus Ion Luca Caragiale” unde lucreaza si am stabilit ca vom colabora pe mai departe. Alte amanunte cititi din wikipedia.

 Anatolii Cocos

25 octombrie 2011

 

Wikipedia

 Sergiu Finiti s-a născut la data de 25 martie1952, în satul Babele din raionul Ismail (regiunea Odessa, Ucraina). A făcut studii la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău, la clasa de regie a profesorilor Petru Baracci și Veniamin Apostol (1969-1973).După absolvirea studiilor universitare, a fost angajat ca actor la Teatrul Muzical-Dramatic „A. S. Pușkin” din Chișinău (1973-1979), apoi actor la Teatrul „Koleso” din Cernăuți (1979-1981). După ce activează o perioadă de doi ani ca solist în formația de muzica folk „RIFF” din Zaporojie, revine în domeniul artei dramatice ca actor la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău (1983-1986).Combină activitatea teatrală cu cea de interpret de muzică folk. Astfel, după ce între anii 1986-1989 a activat în cadrul formației „Legenda”, revine din nou ca actor la Teatrul Actorului de cinema (1989-1991), la Teatrul etnofolcloric „Ion Creangă” din Chișinău (1992-1996) și apoi la Teatrul municipal „Satiricus Ion Luca Caragiale” din Chișinău, unde joacă și în prezent. Printre rolurile teatrale cele mai cunoscute menționăm următoarele: Soțul din Care-s sălbaticii? de Iulian Filip; El din SRL Moldovanul de Nicolae Esinencu; Ursu din Ciuleandra de Liviu Rebreanu; Revoluționarul II din Jertfe patriotice după Ion Luca Caragiale și Vasile Alecsandri; Azazello din Maestrul și Margarita de Mihail Bulgakov; Tache Farfuridi din O scrisoare pierdută și Ipistatul din D’ale Carnavalului de Ion Luca Caragiale; Crooks din Oameni și șoareci de John Steinbeck; Patronul din Salvați America! de Dumitru Crudu; Domnul Coșciug din Maimuța în baie de Irina Nechit ș.a.De asemenea, Sergiu Finiti a jucat în 15 filme artistice. În anul 1996 a fost distins cu titlul onorific de „Maestru în artă”. Este laureat al Festivalului de muzică folk, ediția a doua.

 

   Filmografie

  • Șatra (Mosfilm, 1975) – Burbulea
  • Nistrul în flăcări (1984)
  • Deținutul misterios (1986) – soldat
  • Luceafărul (1987) – film TV

 Legături externe

 
Sergiu Finiti: Când Bunul Dumnezeu va considera că mi-a bătut ceasul, vreau să mor pe scenă

Ediţie Specială Nr.2008192 din 23 decembrie 2008


Sursa: http://www.flux.md/editii/2008192/articole/5281

 

- Celebra peliculă cinematografică „Şatra”, în care v-aţi produs cu mai bine de trei decenii în urmă, a fost menţionată la mai multe concursuri internaţionale, aducând astfel milioane de dolari în haznaua Uniunii Sovietice, dusă astăzi pe apa sâmbetei. V-a „picat” ceva din acele sume fabuloase, sunteţi un om bogat?

 - Pe naiba. Sunt atât de „avut”, încât am ajuns să mă pomenesc cu datorii la serviciile comunale şi ca să se ia de mine şi „Termocom”-ul. Am văzut cu ochii mei „Enciclopedia Hollywood”, de mărimea DEX-ului nostru, în care „Şatra” figurează pe locul nouă printre cele mai vândute filme din lume. Nici „Cleopatra”, nici alte pelicule, n-au ajuns să se răscumpere. În India, spre exemplu, există cinematografe în care „Şatra” rulează non-stop. De iure, îmi revin 5 la sută din tot ce se acumulează de pe urma demonstrării acestui film. Unde-s banii aceştia? De când a dispărut aşa-numitul „Goskino” sovietic, n-am primit o para chioară. Atunci, dacă e să vorbim pe şleau, am fost, pur şi simplu, jefuit de statul sovietic. Astăzi, nici măcar nu ştiu cine mă fură, la acest capitol.

- Tocmai din acest motiv ţin să vă pun următoarea întrebare. Or, dincolo de romantică, Bubulea, rolul căruia îl interpretaţi în „Şatra”, este un hoţ de cai. Ce atitudine aveţi faţă de hoţi?

- Detest hoţii în progresie proporţională cu dragostea nebună pe care le-o port cailor. Până şi primul cântec pe care l-am compus, versurile aparţinând lui Simion Ghimpu, a fost dedicat acestor minunate animale.

- De altfel, şi în zilele noastre, la ţară, se fură cai.

- Aşa este. Se fură de toate, inclusiv găini. Cunosc acest lucru, cel puţin, de pe urma necazurilor mamei mele: iarna, poposeşte la mine la Chişinău, iar când revine acasă, constată că din nou a fost deposedată de o bună parte din moţate.

- Unde vă sunt rădăcinile?

- La sud, la Dunăre, în Satul Nou, raionul Reni, localitate care, conform vitregiilor istoriei, actualmente face parte din Ucraina. Provin adică, din cea mai basarabeană Basarabie, ca să zic aşa, chiar dacă recurg la o tautologie. Spun asta deoarece toţi oaspeţii pe care i-am avut acolo, acasă – şi vă asigur că de-a lungul anilor au fost mulţi dintre aceştia, pe care-i invitam încă pe timpurile studenţiei, dar şi ulterior, să vină să-mi vadă baştina, locuri nemaipomenit de plăcute ochiului – au afirmat că oameni mai români din fire, ca la mine în sat, că o limbă română mai frumoasă, pe care o vorbesc pământenii mei, n-au întâlnit în altă parte. Chiar cu regionalismele ei, de genul „lasă să hie” sau altele, la care nu e cazul să ne oprim.

- Nu pot sări peste nişte spoturi publicitare, postere de acest gen, în care „muraţi fânul, cosiţi pătlăgelele, reparaţi soţia şi mângâiaţi tractorul”. Este o modalitate de a câştiga un ban?

- Nu, pe lângă umorul pe care l-ai sesizat, la mijloc e un principiu al meu, deşi mulţi nu cred în asta. Prefer să fac toate lucrurile cu mâna mea. Acasă, la mama, de exemplu, dacă e vorba de reparaţii, eu fac totul: cimentez, înnoiesc soba etc. Dacă mi-am dorit o chitară, am făcut-o cu aceste mâini pe care le vezi. Dacă vorbim de modelism, mă chinui o jumătate de an, dar fac un model de avion, corabie sau altceva de îţi e mai mare dragul. Dacă aş avea bani, te asigur că aş face cu mâna mea şi un iaht, şi un aparat zburător. În căminul în care am locuit, toată mobila mi-am confecţionat-o personal. Iată de ce nu mă jenez să sap în grădină la nănaşă-mea sau la alte rude, să tai lemne ş.a.m.d.

- Teatrul face parte din show-business? În general, la noi există o asemenea industrie?

- Vreau să-ţi spun, asta-i părerea mea, că Teatrul „Satiricus Ion Luca Caragiale” este cel mai sănătos din republică, atât din punct de vedere al atmosferei care domneşte în trupă, dar şi pornind de la numărul montărilor. A demonstrat-o şi recenta Bienală, festival în cadrul căruia am prezentat publicului opt piese autohtone, semnate de autori din Basarabia.

Cât priveşte show-businessul, acesta, în Republica Moldova, lipseşte cu desăvârşire. Ştiu ce înseamnă scena respectivă, estrada mare adică. În anii ’80 ai secolului trecut, eu am lucrat alături de toate stelele sovietice de la acea vreme, de la Boiarski până la Leontiev. Ei bine, în Rusia, de pildă, starurile în cauză au spaţii enorme unde să-şi arate măiestria, iar noi, care am rămas până şi fără cluburi în sate, despre care showbiz putem vorbi? Noi nu avem teren pentru a plasa nişte talente cu adevărat, iar ele nu au, la o adică, de unde să câstige acel ban care să le motiveze creaţia.

- La Teatrul „Satiricus Ion Luca Caragiale”, unde activaţi, în spectacolul „Dictatorul”, autorul piesei fiind Andrei Strâmbeanu, interpretaţi rolul lui Hitler. Cum vă simţiţi „în pielea” acestui personaj?

- Iniţial, când am citit piesa, eram într-un fel nedumerit: ce-o să iasă din acest text? La care regizorul Alexandru Grecu, aşa cum se întâmplase în repetate rânduri până atunci, ne-a declarat că el ştie ce face, că vede perspectiva acestui spectacol, ca până la urmă să ne convingem că aşa şi este. Cât priveşte personajul dat, a fost acel rar caz când, autorul fiind alături, am citit rolul din prima dată. Şi atunci Andrei Strâmbeanu a zis: „Acesta-i!”. Adică l-am prins imediat. Să ştii că mi-a fost foarte uşor să lucrez în acest spectacol, spre deosebire de atâtea altele, cu scandaluri, chinuri şi căutări în procesul de montare. În rest, nu mă afectează nimic, eu sunt actor.

- De unde vine pasiunea pentru muzica folk?

- Eu, în primul rând, am absolvit şcoala muzicală, specialitatea clarinet şi acordeon. De chitară m-am îmbolnăvit, împrietenindu-mă cu Iurie Sadovnic-Orheianul. El m-a şi convins să-mi procur o chitară. Regizorul Ştefan Bulicanu mi-a arătat primele trei acorduri de bază, tonica, dominanta şi subdominanta. Atât. Când degetele mele au început să zburde pe strune, am şi scris primele piese. Actualmente, am în palmares un număr destul de mare de cântece, dar îmi lipseşte un sponsor, pentru a scoate un disc. E un vis de-al meu pe care sper să ajung sa-l fructific.

- Ultima oară, dacă e să trecem la cinematografie, v-am văzut, nu de mult, în rolul unui paznic, în filmul „Nuntă în Basarabia”, realizat de cineaştii bucureşteni…

- Da, e vorba de un mic episod. Vreau să-ţi mărturisesc că eu, de când am păşit prima oară pe platoul de filmare, mereu am fost marcat de nostalgia acestei arte. E o lume cu totul aparte şi cu totul diferită de teatru.

- Cum aţi ajuns în această lume, după care jinduiţi atâta? Ce sentimente vă încercau când aţi fost invitat să vă produceţi în „Şatra”?

- Eram actor de teatru deja. Tocmai revenisem din armată. Ţin minte că o săptămână, până a-mi perfecta actele civile, am umblat în uniformă militară. Graţie prietenului meu, Ştefan Bulicanu, care era asistentul regizorului la filmul respectiv, am primit o telegramă, bineînţeles – în rusă: „Deplasează-te urgent. Kaunas. Filmări Şatra”. În rusă, filmul se numeşte „Tabor uhodit v nebo”. Să mă crezi, am venit la Veniamin Apostol, Dumnezeu să-l ierte, regizorul Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, şi am împrumutat 25 de ruble, atâta costa biletul până la Kaunas. Regretatul Emil Loteanu, când m-a văzut – probe au fost multe, 12 candidaţi ravnind rolul lui Bubulea, inclusiv Ion Arachelu, care se şi lauda prin Chişinău că se filmează în „Şatra” – m-a îmbrăcat într-un costum improvizat şi m-a pus să-i zâmbesc. „El e!”, a fost reacţia. Prima zi de filmări la Kaunas s-a soldat cu o nereuşită.

Ce s-a întâmplat?

- Nu urcasem pe vreun cal până atunci. Şi Loteanu mi-a fixat trei zile de antrenament. După care a venit la hipodromul din Kaunas, cu o „Ceaikă”, cel mai impunător autoturism de pe atunci, cu care se deplasau doar oamenii mari de tot, cerând să-i arăt ce pot. Îl interesau procedee precum „căderea din şa”, aşa-zisa „lumânare”, strunirea calului, pentru a-si ridica cele două picioare din faţă ş.a. A rămas satisfăcut. Aşa am ajuns să interpretez rolul lui Bubulea.

- Vi s-a pus la dispoziţie, pentru antrenamentele respective, dar şi pentru filmări, un cal instruit, care era deprins cu mulţimile şi camera de luat vederi?

- Nu. Iarăşi, nu. Începusem să fac exerciţiile necesare cu un cal negru, pe nume Regras, pe care îl mânuise deja Grigore Grigoriu, tot în cadrul aceloraşi filmări. Şi-mi era jale de bietul animal, care şi-a scrântit un picior şi se alesese cu o umflătură de groază la copită. Până la urmă, l-au împuşcat. Şi atunci mi-au dat alt cal, Zakat, adică Apus, în română. Era roşcat, campion la competiţiile de trap. Iniţial, poate că şi din acest motiv, când îl îndemnam la galop, nu mă înţelegea. Pe urmă, totul a mers strună. Cel mai mult îmi plăcea când, trebuind să execute procedeul „lumânarea”, i se proliferau toţi muşchii. Din păcate, şi Zakat a murit, la scurt timp…

- Cunoaşteţi detaliile?

- Bineînţeles. Am revenit pe platoul de filmare peste un an. Între timp, fusesem distribuit într-un rol în filmul „Pe urmele fiarei”, personajul principal al căruia era Cotovschi. Şi când văd, de la Moscova, de la Aleabino mai exact, fusese adusă aceeaşi herghelie de vreo 50 de cai, ca şi la filmările „Şatrei”, acelaşi căpitan chel fiind responsabil. Am întrebat dacă e adus şi Zakat. Da, mi-au zis. Şi mi l-au arătat. Eram la o distanţă de vreo 300 de metri. L-am strigat pe nume. Ei bine, el trece prin herghelie, se apropie de mine şi începe să mă lingă. Cât am fost antrenat în turnarea „Fiarei…”, l-am hrănit din palmă cu ce aveam mai bun. Aşi fi preferat să filmez cu el, dar era imposibil: când l-au coborat din tren, i-au scrântit piciorul. Mi-a fost ca un frate. Fac această mărturisire şi simt că mă napadesc lacrimile. Nu putea băiatul… Plâng pentru că timp de două săptămâni l-am hrănit şi i-am netezit piciorul, dar de data asta n-a fost să fie. Până la urmă, am filmat cu alt cal din herghelia pomenită. Dar nu cu Zakat…

- Îndârjirea de care aţi dat şi mai daţi dovadă, de unde se alimentează?

- Lucrurile sunt simple de tot. Am învăţat de la nişte oameni că pot face orice, dacă vreau foarte mult. Este vorba, inclusiv, de marele actor Dumitru Caraciobanu, care demult nu mai e printre noi. El şi consoarta sa, Ecaterina Malcoci, la fel de vestită, au fost finii părinţilor mei. Când ne vizitau – tatăl meu fiind un om vesel din fire, foarte şugubăţ, ne era asigurată o întâlnire de zile mari. Curtea noastră era plină de o atmosferă de sărbătoare.

Eu iniţial, vroiam să fiu aviator, ca şi taica. Era visul meu. Tata, conducea la noi filiala Clubului aeronautic din Odesa. El a fost cel care a amenajat un întreg orăşel, confecţionând toate accesoriile necesare pentru antrenarea la sol a unui paraşutist începător. Majoritatea absolvenţilor şcolii noastre au trecut prin mâinile lui: erau pregătiţi pentru divizia de paraşutişti, dislocată la Bolgrad. Şi până a pleca din sat, dar şi de fiece dată când reveneam acasă, profitam de această ocazie. Martor mi-e Dorel Ţărnă, directorul de la Centrul „Ginta Latină”, care m-a văzut sărind de trei ori cu paraşuta. Nu o dată s-a întâmplat să „ar” pământul cu nasul. Într-o zi, ţin minte, bătea un vântişor cam rece. Am aterizat, paraşuta m-a rasturnat cu picioarele in sus, vântul m-a luat din nou ca pe o pană şi m-a purtat până unde a găsit el de cuviinţă, ca să nu concretizez. Dorel râdea, am făcut şi o poză atunci.

- Armata, pornind de la această pregătire, aţi făcut-o în trupele de paraşutişti?

- Nu, la rachete. Eram, de un an, actor cu acte în regulă când m-au luat la oaste „cu arcanul”. La Teatrul dramatic „Puşkin”, cum se numea pe atunci, de-acum jucasem rolul lui Guliţă. Îţi spun sincer că, poate, am fost ceva mai hâtru decât alţii. Când am ajuns la Odesa, după petrecerea la armată, aşa-zişii „cumpărători” m-au întrebat cine sunt şi ce pot. Le-am spus, elementar, că sunt actor, muzicant şi pictor. Făcând o paranteză, îţi spun că, fiind student la Institutul de Arte din Chişinău, beneficiam lunar de acasă de o susţinere de 50 de ruble, la care se adăuga bursa oficială de 50 de ruble, mai lucram si la institut, în calitate de pictor, aşternând pe hârtie în viziunea mea artistică, toate anunţurile şi toată publicitatea de la alma-mater, în schimbul cărei munci mai castigam încă 50 de ruble. Eram cel mai bogat student de la Arte. Dacă nu mă crezi, întreabă-i pe Ştefan Bulicanu, pe care-l pomenesc de atâtea ori, şi pe Valeriu Calancea.

În fine, am ajuns „apărător al Patriei”, în calitate de muzicant, chiar la Odesa. Cântam în orchestra unităţii la „altuşkă”.

- Am trecut şi eu prin asemenea experienţă când am fost luat la cătănie, atâta doar că nu aveam studii superioare. Cum v-aţi acomodat la noile condiţii, purtând cizme grele de tot şi fiind supus unui regim pe care până atunci nici nu vi-l închipuiaţi?

- M-am descurcat. Vorba e că sergentul meu era un ucrainean. Şi el, de la bun început, m-a prevenit că dacă am de „slujit Uniunea Sovietică doar un an de zile”, va trebui să-i dau bătaie ca pentru doi. N-am călcat pe bec, dar tot am fost pedepsit cu trei plantoane fără rând, adică trei zile în şir urmând să spăl podelele, să stau de gardă la „tumbocika” de la intrarea în diviziune etc. Intr-o zi vine maiorul şi-mi spune că trebuie să „pictez” nişte anunţuri. Eu „în naread”, zic. Gradatul s-a indignat la culme de felul în care sunt tratati răcanii „de artă”. Haholul îşi rupea părul de pe piept. Am executat ce mi-a cerut maiorul şi după asta am fost transferat la statul major al armatei, pentru a face clasa de ofiţeri.

Ulterior mi-am ales o echipă de băieţi, unul din Cecenia, care grava în metal, un tâmplar din Ucraina, un pictor adevărat, tot din Cecenia, şi un electronist. Ne-am ocupat de aşa-zisa „dembelskaia rabota”, adică pregătirile către demobilizare, cu toate accesoriile şi ritualul legat de acest eveniment. O jumătate de an am lucrat în clasa ceea. Pe de altă parte, aveam acces la cele mai secrete documente, deoarece desenam hărţi strategice, de luptă. Cu toate acestea, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, rebotezat astfel între timp, am revenit în calitate de „readovoi Finiti”, adică ostaş de rând.

- Până la „Şatra”, îl cunoşteaţi pe Emil Loteanu?

- Personal, nu. Avea un nume deja: regizase „Poienile roşii”, „Lăutarii”.

- Dar pe Grigore Grigoriu, plecat la Cer, pe care eu, de altfel, l-am cunoscut foarte bine?

- Bineînţeles. Dacă tot pedalezi pe subiectul „Şatra”, vreau să-ţi spun că în Georgia, la aceleaşi filmări, am trecut cu el printr-un caz inedit. Filmările s-au facut la Kaunas, Vilnius, Moscova, în Georgia şi în special în Transcarpatia. Locuiam în aceeaşi odaie. Flămânzi cum eram, cazaţi la un hotel, aveam 10 ruble în doi. Suma respectivă îţi permitea să baţi la uşa unui restaurant, pentru a-ţi pune stomacul la cale, dar a doua zi ce făceai? Grig, zic, caci aşa-i spuneam, hai să coborâm şi să cumpărăm un codru de pâine şi ceva salam. Ca să vezi, georgienii ne-au recunoscut. Mai bine zis, l-au recunoscut pe Grig, Dumnezeu să-l odihnească. Eram la o periferie a Tbilisului, alături de o parcare. Masa la care am fost invitaţi era aranjată simplu de tot, dar plină cu de toate. Nu ştiam că gazdele au o tradiţie a lor, adică dacă ciocneşti paharul de la egal la egal, la acelaşi nivel, te poţi considera prieten. Dacă în cadrul acestui ritual, tu, ca oaspete, ciocneşti paharul, ţinându-l ceva mai sus decât cel al persoanei care te-a invitat, asta înseamnă detestare curată. Iar dacă te-ai încumetat să ciocneşti paharul gazdei de picioruşul pocalului tău, consideră că ai jignit-o până în măduva oaselor şi n-ai decât să suporţi consecinţele de rigoare. Nu zic că te taie, dar rişti să încerci şi aşa ceva. În plus, dacă ai ciocnit şi ai pus paharul pe masă şi n-ai rostit un toast, e vai şi-amar de capul tău.

Ei bine, Grigoriu ciocneşte paharul cu persoana de vizavi şi-l pune pe masă. Georgianul îi zice, în rusă, cu accentu-i caracteristic: ”Padnimi!”. Adică: „Ridică-l!”. Grig, încăpăţânat cum era el, s-a făcut ca nu înţelege de două, apoi de trei ori. Georgianul a scos pistolul şi i l-a pus la gât. În cele din urmă, am făcut faţă situaţiei, însuşind din mers tradiţiile din partea locului şi conformându-ne acestora, cerându-ne scuzele de rigoare.

- Ce credeţi despre starea actuală a cinematografiei moldoveneşti?

- Scurt pe doi. Înainte cel puţin, exista o comandă de stat, conform căreia anual, la „Moldova-film” trebuiau să fie turnate 7 pelicule cinematografice. Pentru asta se întocmea devizul de cheltuieli, se făceau dări de seamă, adică exista un control strict, ce-i drept, dar se lucra. În plus, studioul era obligat să dubleze 20 de filme, să realizeze cam tot atâtea pelicule documentare. Unde mai pui multiplicaţia. Astăzi, din păcate, totul s-a ruinat. E mare păcat, cred eu.

- Ce vă doriţi cel mai mult?

- Am deja destui ani, iată de ce vreau să-mi închei pozitiv cariera de actor, cel puţin să mă ţină minte de bine oamenii cu care am contactat. Sincer să-ţi spun, dacă s-ar întâmpla ca Dumnezeu să mă ia la el în această perioadă activă, mi-aş dori să mor pe scenă.

- De ce?

- Pentru că am îndurat toată viaţa mea sărăcie. Nu m-a dus capul să devin un om de afaceri prosper, deşi mi-ar fi plăcut sa fac aşa ceva. Am şi încercat s-o fac. Vreo patru ani am lipsit din teatru, atunci când, pe vremurile numite perestroika, apăreau cooperativele şi alţi germeni ai economiei de piaţă. Dar am înţeles că nu e de mine treaba asta. Şi atunci mi-am zis că mai bine mor sărac, dar în scenă.

Cam atâta am avut a vă spune, de vreme ce m-aţi abordat. Dacă pe cei care citesc ziarul FLUX îi interesează alte amănunte din viaţa trăită până acum de Sergiu Finiti, precum şi detalii legate de neamul din care provin, îşi pot satisface curiozitatea, lecturând o carte în curs de apariţie.

- Să ne trăiţi. Crăciun fericit şi la mulţi, mulţi ani!