Sursa:Wikipedia

                                                      Darius I

Darius I cel Mare (Dîryayas), fiul lui Hystaspes, s-a născut în anul 550 î.Hr. şi a devenit rege al perşilor în 522 î.Hr.. În perioada sa, Imperiul Persan a cunoscut apogeul puterii şi al întinderii teritoriale, devenind cel mai vast şi cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu. Darius I a mutat capitala Imperiului Persan la Persepolis. A anexat Punjabul în 517 î.Hr.. Porneşte într-o expediţie împotriva sciţilor în (513 î.Hr.), soldată însă cu un eşec. Darius I a vrut să cucerească Grecia, dar a fost înfrânt la Marathon (490 î.Hr.). Moare înainte de a porni în a doua expediţie împotriva grecilor, în anul 486 î.Hr., sarcina de a răzbuna onoarea persană fiindu-i este transmisă fiului şi urmaşului său la tron, Xerxes I.

Rege al regilor

Darius I a fost urmaşul lui Cambyses al II-lea la tron. Imperiul său s-a extins la est către India. Imperiul persan era compus din 20 de provincii (satrapii), conduse de satrapi a căror principală sarcină era să prevină revoltele şi să colecteze taxele. Ţările supuse plăteau tribute în aur, argint sau produse în funcţie de circumstanţe: ţările mai mici plăteau 450 talanţi de argint (15.120 kg) şi 100.000 de oi pe an; India plătea 360 talanţi de argint (8.352 kg).Darius I şi-a tratat supuşii cu o bunătate remarcabilă tocmai cand un duşman înfrânt se aştepta la cea mai nemiloasă cruzime. A încurajat comerţul şi a bătut o monedă proprie - dareicul. Darius I a introdus respectul pentru studiu. Darius I era nerăbdător să înveţe lucruri noi despre lumea cucerită. El i-a incurajat pe arheologii din Babilon să-şi îmbunătaţească cunoştinţele şi a fondat o şcoală medicală la Saia (Egipt). Dat fiind că perşii fuseseră un popor fără ieşire la mare, Darius I a vrut să-şi extindă cunoştintele despre mare. El l-a trimis pe unul dintre căpitani, pe nume Scylax, să exploreze Indusul, apoi să navigheze de-a lungul coastei, până la Marea Rosie. Au fost găsite tăbliţe de piatră care menţionează faptul că Darius I a renovat anticul, dar nefolositul canal ce lega Nilul de Marea Roşie în Golful Suez: "Apoi acest canal a fost sapat asa cum am poruncit eu si vase au navigat din Egipt prin acest canal spre Persia, potrivit dorintei mele".

                                               Alexandru Macedon

Alexandros III Philippou Makedonon (20 iulie 356 î.Hr.–10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare, Alexandru Macedon sau Alexandru al III-lea al Macedoniei ( în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros), rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru a contribuit substanţial la răspândirea culturii elene în întreaga lume.

                                                           BUREBISTA

Dacia în timpul lui Burebista. În prima jumătate a secolului I î.Hr. dezvoltarea societăţii geto-dacice, întărirea aristocraţiei tribale militare şi transformarea ei în clasă politică au determinat trecerea la organizarea de tip statal. Regele dac, Burebista îşi începe domnia în anul 82 î.Hr. Conform istoricului Iordanes, Burebista a moştenit o puternică uniune tribală, care s-a transformat în stat odată cu supunerea treptată a tuturor triburilor şi uniunilor de triburi geto-dace către autoritatea centrală. La acest proces de unificare nu au contribuit numai factori interni (aristocraţia tribală şi masa războinică, puterea şi iscusinţa lui Burebista), ci şi cei externi (creşterea ameninţărilor celţilor şi romanilor). Unificarea într-un regat a triburilor geto-dace s-a realizat pe două căi: pe cale paşnică, când şefii daci de trib acceptă supunerea faţă de Burebista de bună voie, şi pe cale războinică, când se doreşte păstrarea puterii tribale de către unii conducători locali (cetatea Tyras a fost arsă din temelii). Desigur, creşterea puterii militare a lui Burebista a determinat supunerea de bunăvoie a multor uniuni tribale geto-dacice. Strabon scria că, ascultându-l pe Deceneu, geto-dacii "s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin". Unificarea triburilor geto-dacice se termină pe la 60 î.Hr.-59 î.Hr, când Burebista începe campania împotriva celţilor de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. În munţii Orăştiei va fi centrul statului dac format de Burebista. Aici el formează cetăţi de piatră, cele mai importante fiind: Costeşti, Blidaru, Capalna si Sarmisegetuza, ultima transformată, până la urmă, chiar în capitală a regatului.

Luptele cu celţii

Pericolul cel mai apropiat de centrul statului (regatului) geto-dac al lui Burebista era reprezentat de celţi care se extinseseră şi în Bazinul Panonic. În anul 60 î.Hr. sau 59 î.Hr., regele Daciei porneşte din spaţiul carpatic o campanie fulgerătoare împotriva boilor, tauriscilor, eraviscilor şi anarţilor, pe care-i distruge. Rezultatul a fost o masivă migraţie a celţilor spre vestul Europei. În teritoriile cucerite de Burebista, pe malul stâng al Dunării Mijlocii au apărut aşezări geto-dace. În aceeaşi campanie geto-dacă au fost zdrobiţi foarte probabil şi scordiscii aşezaţi mai la sud, la gura Tisei. Hotarele Daciei s-au extins astfel până la confluenţa râului Morava cu Dunărea Mijlocie.

Cucerirea litoralului Mării Negre

După campania împotriva celţilor, Burebista a acordat mare atenţie zonei istro-pontice, unde primejdia romană era în creştere. În anii 73 î.Hr.-72 î.Hr. cetăţile greceşti pontice sunt cucerite de generalul roman Marcus Terentius Varro Lucullus. Cetăţile se răscoală împotriva guvernatorului Antonius Hybrida. Hybrida a organizat o expediţie, dar a fost înfrânt de greci, aliaţi cu bastarnii şi geţii. Burebista hotărăşte apoi să supuna cetăţile de pe litoralul Pontului Euxin (Marea Neagră). În 55 î.Hr. cucereşte oraşul grecesc Olbia de la gurile Bugului, apoi Tyras. Au urmat apoi Histria, Tomis, Mesembria. Întregul litoral pontic şi teritoriul până la munţii Haemus (Balcani) se afla sub stăpânirea lui Burebista. De aici, Burebista a organizat expediţii până în Macedonia şi Iliria. Devine astfel "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia", cum îl numeşte o inscripţie greacă contemporană.

Relaţiile cu Roma

Cuceririle istro-pontice ale lui Burebista au pus statul dac în conflict cu Roma. Aceasta n-a intervenit însă imediat din cauza situaţiei interne, care culminase cu războiul civil dintre Cezar şi Pompei (49 î.Hr.). În primăvara anului 48 î.Hr, când luptele dintre Cezar şi Pompei se dădeau în peninsula Balcanică, Burebista l-a trimis pe Acornion ca delegat cu o misiune pe lângă Pompei. În schimbul ajutorului militar, Pompei recunoştea vastele hotare ale Daciei. Acesta este însă înfrânt la Pharsalos şi se refugiază în Egipt, unde este ucis. După această victorie Cezar plănuia o campanie împotriva Daciei. Îşi concentrase în anul 44 î.Hr. o mare armată pe malul de est al Mării Adriaticei. Este însă asasinat în acelaşi an.

Moartea lui Burebista şi destrămarea statului dac

Burebista este înlăturat şi ucis de aristocraţia nemulţumită de creşterea puterii acestuia. Moartea lui Burebista a provocat mari transformări şi tulburări. Regatul dac se destramă în 4, mai apoi în 5 state. Centrul din Transilvania va fi condus după moartea lui Burebista de marele preot Deceneu.Moartea lui Burebista a avut drept efect destrămarea regatului său, ale cărui limite fuseseră: în nord: Carpaţii Păduroşi, în est: Pontul Euxin, în sud: munţii Haemus, în vest: confluenţa râului Morava cu Dunărea Mijlocie. După moartea lui Burebista continuitatea vieţii politice se menţine în Sud-Vestul Transilvaniei, în zona fortificată a Sarmisegetuzei. Puterea în stat a fost preluată de Deceneu. Acesta era rege, mare preot şi judecător suprem. Sub Deceneu, statul dac are un caracter teocratic (religios).

                                      Decebal

 Decebal (inițial purta numele Diurpaneus), a fost un rege dac care a domnit între anii 87-106.                                         

Statul dac

 Pentru detalii, vezi: Regatul lui Decebal.

Statul centralizat dac s-a aflat la apogeul puterii sale sub regele Decebal. Deși mai restrâns ca arie geografică decât teritoriul stăpânit de regele Burebista (82-44 î.Hr.) - cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei, noul stat era mai puternic și mai bine organizat. Limitele statului dac in timpul lui Burebista (82-44 î.Hr.) au fost: în nord, Carpații Păduroși; în est, Pontul Euxin; în sud, munții Haemus (Munții Balcani); în vest, Dunărea Mijlocie. Progresele înregistrate în acest timp de societatea dacică erau multiple și importante: o populație numeroasă și grupată în jurul multor davae în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu lumea greco-romană, o cultură înfloritoare cu puternice elemente originale.

Personalitate

Regele Decebal a avut mai multe războaie cu romanii, care îi vor recunoaște abilitățile militare și politice. La începutul secolului III, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius făcea regelui dac următorul portret elogios:Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor.Pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia se poate citi textul: DECEBALVS PER SCORILO. Unele interpretări îl consideră în limba dacă, posibilul sens fiind de Decebal fiul lui Scorilo, altele în latină, traducerea fiind Decebal prin Scorilo.

Începutul domniei

Încă din primul an de domnie, din anul 87, Decebal este confruntat cu o situație dificilă. Roma organizează prima campanie în inima Daciei. Împăratul Domițian, pentru a-l pedepsi pe Decebal, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, să treacă Dunărea. Într-un defileu carpatic, Decebal atrage forțele romane într-o cursă. Comandantul roman cade în luptă, iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a. Marea bătălie are loc la Tapae.La un an de la victorie, în 88, o armată romană condusă de Tettius Iulianus atacă din nou regatul lui Decebal, pătrunzând în Dacia prin Banat. Decebal așteaptă în defilelul de la Tapae. Confruntarea se încheie cu victoria romană. Deși înfrânt de romani, din cauza dificultăților întâmpinate de armatele imperiale în Pannonia în lupta cu quazii și marcomanii, care-l sprijiniseră pe regele dac, Decebal încheie o pace avantajoasă cu împăratul Domițian în anul 89. Decebal era numit client al Romei, iar regatul său, regat clientelar, primea meșteri constructori, instructori militari etc.

Urmări

O mare parte a teritoriului statului dac (Transilvania, Banatul și Oltenia) a fost transformată în vara anului 106 în provincie romană numita Dacia Felix, cu capitala situată la 40 de km de vechea capitală (incendiată în războiul dac din 105-106), purtând numele de Ulpia Traiana Dacica Augusta Sarmisegetusa. Muntenia și Sudul Moldovei au fost încorporate în provincia Moesia Inferior. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma o festivitate mare și costisitoare, de 123 de zile. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia Romană pentru a evita sclavia. Detaliile celor două conflicte, grele și sângeroase au fost relatate de istoricul roman Dio Cassius, dar cele mai bune comentarii sunt basoreliefurile de pe Columna lui Traian, construită în Roma de Apolodor din Damasc (în 113), precum și de pe monumentul triumfal de la Adamclissi, din Dobrogea.Cu ajutorul foarte bogatului tezaur al regatului dac și cu aurul extras din minele de aur de la Roșia Montana, Imperiul Roman se va redresa financiar. Astfel, deși capitala provinciei romane (coloniei) era Ulpia Traiana Sarmisegetusa, cel mai important oraș din teritoriu era Apullum (Alba Iulia), oraș prin care trecea aproape întreaga cantitate de aur ce lua drumul vestic. Tot Dacia va mai oferi Imperiului mai multe legiuni militare alcătuite exclusiv din daci care vor lupta în multe colțuri ale Europei.

                                       Traian

Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53 Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între (98 - 117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci împăraţi buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.Titlul său complet era IMPERATOR • CAESAR • DIVI • NERVAE • FILIVS • MARCVS • VLPIVS • NERVA • TRAIANVS • OPTIMVS • AVGVSTVS • FORTISSIMVS • PRINCEPS • GERMANICVS • DACICVS • PARTHICVS • MAXIMVS.

 Traian Optimus

Noul împărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin guvernarea paşnică şi fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domiţian. A eliberat cetăţenii romani care fuseseră închişi pe nedrept de Domiţian şi a returnat proprietăţi confiscate. Istoricul Dio Cassius susţine că îi plăceau vinul şi băieţii, dar că pederastia lui nu a făcut rău nimănui. Popularitatea sa a ajuns la asemenea nivel încât Senatul Roman i-a dat lui Traian titlul de optimus, adică cel mai bun.

Traian - Dacicus Maximus

Dar Traian a rămas în istorie şi pentru luptele sale. În 101, a lansat o expediţie în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre şi l-a forţat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes şi a primit titlul de Dacicus Maximus.Totuşi, la scurt timp, Decebal a adus iarăşi probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăşte să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, şi reuşesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind distrusă. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse Traian a construii un nou oraş, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani şi a anexat-o ca provincie romană.

Decesul şi renumele

Târziu în 116, pe când se odihnea în provincia Cilicia şi plănuia încă un război împotriva Parţiei, Traian s-a îmbolnăvit. Sănătatea i s-a înrăutăţit în primăvara şi vara lui 117, până când la 9 august a murit. Pe patul de moarte l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind împărat, a returnat Mesopotamia Parţiei. Toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost păstrate.Cenuşa împăratului a fost depusă în încăperea de la baza columnei lui Traian (columnă ce fusese ridicată atât pentru a comemora victoriile împăratului, fiind o adevărată istorie gravată în piatră, cât şi pentru a-i servi ca mausoleu). O inscripţie de la intrarea în interiorul columnei, oarecum criptică, deoarece o parte a textului a dispărut, are următorul cuprins:

Senatus populusque Romanus imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico pontif. Maximo trib. pot. XVII imp. VI p.p. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tant[is oper]ibus sit egestus.^[1]

Pentru următoarea perioadă, oricărui împărat nou, chiar şi a celui al Imperiului Bizantin, i se ura în Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică "mai fericit ca Augustus şi mai bun ca Traian". Spre deosbire de alţi conducători din istorie, reputaţia lui Traian a rămas nepătată timp de mai mult de 1900 de ani.Unii văd în Traian un exemplu al acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului, în timp ce alţii consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind începutul sfârşitului adevăratei societăţi romane antice.

                     Baiazid al II-lea

Baiazid al II-lea (sau Sultân Bayezid-î Velî, în limba turcă otomană: بايزيد ثانى Bāyezīd-i sānī, n. 3 decembrie 1447 - d. 26 mai 1512) a fost un sultan otoman ce a domnit în perioada 1481 - 1512, fiul lui Mahomed al II-lea.

În războiul dus împotriva Moldovei, în timpul lui Ștefan cel Mare, a ocupat Chilia și Cetatea Albă (1484).Pe 25 aprilie 1512 este detronat de o răscoală a ienicerilor, conduși de fiul său Selim I, și asasinat prin otrăvire.

                                             






                            Ștefan cel Mare

Ştefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare (n. 1433, Borzeşti - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domn al Moldovei între anii 1457 şi 1504.

Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea integrităţii ţării, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri contemporani, iar, graţie tradiţiei populare, a fost transformat într-un erou legendar.Papa Sixtus al IV-lea l-a numit "Athleta Christi" (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade: Ştefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.Iată cum îl descrie Grigore Ureche în cronica sa: "Fost-au acest Ştefan, om nu mare la statu, mânios, şi degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospeţe omorâia fara giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi se vârâia ca văzându-l ai săi să nu indărăpteze şi pentru aceia raru războiu de nu-l biruia şi unde-l biruiau alţii nu pierdea nădejdea că ştiindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăşti cum se tâmplă: den pom bun roade bune op să iasă."

Începutul domniei.După uciderea tatălui său Bogdan, Ştefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti şi după înfrângerea lui Petru Aron în "tina de la Doljeşti", la 12 aprilie şi la Orbic pe 14 aprilie 1457 - merge la Suceava şi pe locul ce se chema câmpia Direptăţii, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toţi de faţă, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveţi, ostaşi şi "toată ţara" proclamară pe Ştefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinţilor şi strămoşilor acestuia.

Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ţinuturile de la Carpaţii răsăriteni până la Nistru. Ţăranii răzeşi, proprietari de pământ, erau chemaţi la solicitarea domnului la "oaste" în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important îl jucau cetele boierilor, care veneau cu oşteni de pe moşiile lor, şi cetele târgurilor, alcătuite din târgoveţi, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ştefan era deci o ,,oaste de ţară", la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari sau soldneri). Ţara era apărată de cetăţi ca Soroca, Tighina şi Cetatea Albă la Nistru, cetatea Chilia la Dunăre, cetăţile Hotinului şi Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe Siret Cetatea Nouă a Romanului. Moldova era stabilă politic şi bogată. Incursiunile pretendenţilor la domnie erau rare, şi opoziţia boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) şi invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus postavuri şi arme. Vămile culese de la aceştia aduceau bani în vistieria domnească. Astfel se explică mijloacele materiale care i-au permis lui Ştefan să lupte şi să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih - îşi continua înaintarea spre inima Europei.

Conflictul cu Imperiul Otoman

Mohamed al II-lea nu a vrut să lase nepedepsit amestecul lui Ştefan cel Mare în treburile domniei Ţării Româneşti. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe beylerbeyi Hadâm Suleiman Paşa (Hadin Süleyman Paşa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn şi a-i nimici oastea. Ştefan îşi organizează tabăra în faţa Vasluiului în locul numit Podul Înalt şi în ziua de 10 ianuarie 1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neaşteptate. Marea oştire a turcilor se clătină şi se destrămă într-o învălmăşeală cumplită. Locul mlăştinos, ceaţa, necunoaşterea terenului, mări tulburarea turcilor, care se risipiră. După alungarea lor, Ştefan trimise o scrisoare în limba latină către toţi principii creştini din Europa, vestindu-le marea izbândă şi cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei şi a Republicii Veneţiene, ajutor nu veni de nicăieri. Turcii se pregăteau din nou să pornească asupra Moldovei. Mahomed II luă comanda oştirii turceşti, îndreptându-se spre Suceava pe Valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, turcii covârşiră puterile moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetăţile Suceava, Neamţul şi Hotinul, dar nu le putu cuceri. Aflând că Ştefan pregăteşte o nouă oaste, că ungurii şi polonezii se apropie de graniţele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuţinează, că se ivesc boli în rândul oştenilor, Mahomed al II-lea se hotărî să se retragă. El părăsi Moldova hărţuit de cetele lui Ştefan, fără ca izbânda lui să fi însemnat supunerea ţării şi a domnului ei.

Vlad Ţepeş

Vlad Ţepeş (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit şi Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1455-1462 şi 1476.^[1]

Familia. Consideraţii generale.S-a născut în cetatea Sighişoara din Transilvania^[2], ca fiu al lui Vlad al II-lea Dracul şi al unei nobile transilvănene.A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania - Cnaejna Bathory a Transilvaniei, apoi cu Jusztina Szilagyi a Moldovei şi apoi cu Ilona Nelipic a Valahiei^[1], verişoară a lui Matei Corvin.A avut cinci copii, patru băieţi şi o fată: Radu şi Vlad din prima căsătorie, Mihail şi Mihnea I cel Rău din a doua, şi Zaleska din a treia căsătorie.^[1]În timpul domniei sale, Ţara Românească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de Imperiul Otoman. Vlad Ţepeş a devenit vestit prin severitate şi pentru că obişnuia să îşi tragă inamicii în ţeapă. Datorită conflictelor cu negustorii braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca pe un principe cu metode de o cruzime demonică.

În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obţineau astfel controlul asupra Constantinopolului (actualul Istanbul) şi ameninţau Europa. Imperiul Otoman ajunge să stăpânească mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, parţial Ungaria, parţial România, Bulgaria, Albania şi Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porţile Vienei, al cărei asediu eşuează. În acest context istoric, Vlad Ţepeş a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter exemplar şi de intimidare.

Originea supranumelui „Drăculea“ şi a poreclei „Ţepeş“

Tatăl său, Vlad al II-lea Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul - care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni - era o societate militaro-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) şi de cea de-a doua soţie a sa, Barbara Cillei.Simbolul Ordinului era un dragon, iar scopul era apărarea creştinismului şi cruciada contra turcilor otomani. Datorită apartenenţei sale la Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Ţepeş era supranumit Dracul. La rândul său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului DraGonului în 1431 la Nürenberg de către Sigismund de Luxemburg. La scurt timp însă, în 1436, numele lui va fi şters de pe lista cavalerilor deoarece în anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creştin al Ordinului care avea ca scop protejarea creştinătăţii de păgâni, în speţă de ameninţarea otomană, Vlad i-a condus personal pe turcii care au asediat şi incendiat Cetatea Severinului, fiind ucişi toţi cavalerii teutoni din cetate, care luptau împotriva pericolului otoman. Tot în 1432 în fruntea aceloraşi turci, folosindu-se prin viclenie de titlul de cavaler al Ordinului, Vlad ordonă deschiderea porţilor Cetăţii Caransebeşului care, ascultând porunca, va fi incendiată şi jefuită de aceiaşi turci conduşi de Ţepeş, jaf şi pustiire care se va întinde în întregul sud al Transilvaniei, turcii retrăgându-se cu prăzi şi robi nenumăraţi la sud de Dunăre. Porecla Ţepeş i s-a atribuit de pe urma execuţiilor frecvente prin tragere în ţeapă pe care le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazıklı Bey, (Prinţul Ţepeş). Acest nume a fost menţionat pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 şi s-a păstrat în istoria românilor.

Conflictul cu Imperiul Otoman

În 1459 Ţepeş refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenţei unui proiect de cruciadă impotriva otomanilor, cruciadă susţinută de Papă şi în care regele Ungariei, Matei Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal ( acesta chiar primeşte de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni şi 10 nave de război).În acest context politic, Vlad Ţepeş încheie o alianţă cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceştia vor încerca prin intermediul lui Hamza paşa, beiul de Nicopole, şi al diacului sultanului, Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleşug, fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor şi pedepsiţi cei doi (au fost traşi în ţeapă împreună cu toţi soldaţii turci care-i însoţeau), Vlad Ţepeş organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462.O întinsă regiune, de la Obluciţa la Novoe Selo şi de la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Rahova, a fost devastată. Mai mult, cetatea Nicopole fiind ocupată prin vicleşug, peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numărul celor ucişi fiind indicat de însuşi Vlad Ţepeş într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această scrisoare, expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita în mod insistent sprijin regelui ungar. Deşi l-a asigurat la 4 martie 1462 că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârşitul lui august, când campania otomană era deja încheiată. În ceea ce-l priveşte pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Ţepeş, îi va pregăti un răspuns pe măsură. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriaşe, cca 100-120.000 de oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul) plus 175 de nave de război al căror scop era acela de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre. Efectivele domnului valah nu depăşeau, după estimările cele mai generoase, 30.000 de oşteni. Deşi Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetăţii Turnu, aceştia, la adăpostul nopţii, reuşesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgovişte (4 iunie 1462). În aceste condiţii Ţepeş va aplica tactica hărţuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul spre Târgovişte -, otrăvirea fântânilor, atacarea detaşamentelor turceşti plecate după hrană. În această atmosferă apasătoare în care oştile turceşti, flămânde şi înfricoşate, înaintau prin ţara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Ţepeş, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze şi mai mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Ţinta atacului a fost însuşi sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuşi efectul psihologic al atacului a fost important. Mulţi turci au fost ucişi, iar sultanul, conform relatărilor, "a părăsit în ascuns tabăra în chip ruşinos"; văzând "marea pierdere suferită de ai săi" a dat ordin de retragere. În apropierea Târgoviştei îl aştepta un spectacol care a băgat groaza în oştile sale: o pădure de ţepi în care atârnau o mulţime de turci ucişi în înainte sau în timpul bătăliei; în faţa acestei privelişti turcii "s-au înspăimântat foarte tare", iar sultanul a recunoscut că "nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari" şi care "ar fi vrednic de mai mult".Cu excepţia cronicilor turceşti, toate celelalte izvoare mărturisesc înfrângerea sultanului, care a fost silit "să se întoarcă în fugă spre Dunăre cu mari pierderi printre ai săi şi cu ruşinea de a fi dat dosul". Oastea turcă s-a îndreptat spre Dunăre, aşa de repede încât la 11 iulie 1462 sultanul ajunsese la Adrianopol. Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgovişte, ca domn pe fratele lui Ţepeş, Radu cel Frumos, în ideea ca acesta să atragă de partea sa pe toţi cei ce i se împotriveau lui Ţepeş. Paşa de Nicopole urma să asigure sprijin armat lui Radu.Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Ţării Româneşti, cei doi fraţi căutând fiecare să-şi întărească forţele pentru a-şi elimina adversarul. Spre deosebire de Vlad Ţepeş care dorea continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor pacea şi prietenia cu sultanul. Aceştia trec până la urmă de partea lui. În aceste condiţii, părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar având încă o oaste destul de numeroasă cu care se pare că în jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra adversarilor săi, în octombrie 1462 Ţepeş trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin.Cum acesta nu venise nici pregătit, nici prea hotărât de luptă, a decis destul de repede să-şi schimbe planul iniţial, recunoscând situaţia existentă în Ţara Românească şi renunţând să-l sprijine pe Tepeş. Mai mult, la decizia regelui ar fi contribuit şi o presupusă scrisoare a lui Vlad către sultan în care domnul muntean ar fi cerut iertare şi, mai mult decât atât, s-ar fi obligat să-l ajute împotriva oştilor maghiare. Drept urmare, în noiembrie 1462 Vlad Ţepeş, în loc să primească ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzaţia de trădare şi încarcerat la Vişegrad vreme de 12 ani. După Vişegrad, e silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forţat. Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turceşti tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.

                                    Petru Rareş

Petru al IV-lea Rareş (n. 1483 - d. 1546) a fost domnitor al Moldovei de două ori: 20 ianuarie 1527 - 18 septembrie 1538 şi 19 februarie 1541 - 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ştefan cel Mare cu o anume Răreşoaia, a cărei existenţă nu e documentată istoric. Păstra multe din calităţile tatălui său: ambiţia, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic. Era în schimb o fire nestatornică şi îi lipsea simţul politic.

Viaţa înainte de domnie

Viaţa lui Petru Rareş înainte de domnie este destul de puţin cunoscută. Ion Neculce consemnează că acesta era negustor de peşte în zona Galaţiului, motiv pentru care i se spunea şi „Măjariul”. În momentul ocupării tronului, era căsătorit cu Maria, cu care a avut, se pare, trei copii: Bogdan, menţionat în sfatul domnesc între februarie 1528 şi martie 1534, Chiajna, căsătorită în iunie 1546 cu Mircea Ciobanul, domnul Ţării Româneşti şi Ion, mort de copil, în 1532. Dintr-o căsătorie anterioară, mai avea două fiice: Ana, căsătorită în 1531 cu Vlad Înecatul, domn al Ţării Româneşti, şi Maria, căsătorită (foarte probabil) cu logofătul Ion Movilă (mamă, prin urmare, a voievozilor Ieremia şi Simion).

Prima domnie

În luptele din Ungaria dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, a luat la început partea lui Ferdinand, dar când turcii l-au recunoscut pe Zapolya, a trecut (în schimbul cetăţii Bistrita) de partea acestuia din urmă, a intrat în Transilvania şi l-a zdrobit pe Ferdinand la Feldioara, în 22 iunie 1529. Zapolya i-a mai cedat în acel moment şi Unguraşul, însă, în ciuda eforturilor depuse, nu a putut ocupa Bistriţa. Nu a putut supune nici Braşovul, pe care l-a mai asediat câteva săptămâni în octombrie. Era deci departe de a-şi realiza planul de a stăpâni şi Transilvania. A trebuit să se mulţumească cu Ciceul şi Cetatea de Baltă, stăpânite de tatăl său, şi cu aşezarea unui episcop în scaunul de la Vad.Atunci şi-a îndreptat privirile spre Polonia şi, în 1530, a ocupat Pocuţia. Generalul polonez Ioan Tarnowschi a recucerit-o curând, iar când Petru, intrat din nou în Pocuţia, îl înfrânse cu tactica lui superioară la Obertyn în 22 august 1531.Evenimentele îl cheamă din nou în Transilvania. Aici, turcii îl trimiseseră pe un aventurier italian, Aloisio Gritti, să facă ordine. Voievodul transilvănean Ştefan Mailat şi nobilii ţării l-au silit să se închidă în Mediaş. Petru Rareş, primind poruncă de la sultan să-l elibereze, l-a trimis pe vornicul Huru. Acesta, în loc să-l ajute, l-a ispitit pe Gritti să iasă din cetate şi l-a dat pe mâna duşmanilor. Aceştia l-au ucis pe loc, iar fiilor săi, duşi în Moldova, Rareş le-a pregătit aceeaşi soartă. Turcii nu se puteau răzbuna acum, fiind ocupaţi în Persia, şi astfel Petru putea să-şi continue intrigile între Ferdinand şi Zapolya. Polonezii au încercat zadarnic să-l înlocuiască în 1538, au cerut sultanului să îl pedepsesca.

 Campania turcească

Campania turcească de pedepsire a lui Petru Rareş, denumită oficial „Gazây-i Kara Boğdan” (războiul sfânt pentru Moldova) a început la 8 iulie 1538 şi a fost condusă de sultanul Soliman Magnificul însuşi. Plecat de la Edirne, odată ajuns în sudul Dobrogei, în luna august, sultanul a trimis o scrisoare ultimativă lui Petru, printr-un creştin renegat, Sinan Celebi, cerându-i domnului să presteze personal omagiul de credinţă. Deşi a fost sfătuit de boierii săi să cedeze, Petru a refuzat şi a decis să opună rezistenţă.Oastea turcească avea aproximativ 200.000 de oameni, printre care se numărau şi 3.000 de oşteni din Ţara Românească, trimişi de domnul Radu Paisie. La 9 septembrie, în aproprierea Iaşiului, trupele otomane au făcut joncţiune cu cele tătare, conduse de hanul Sahib Ghiray. În acest timp, Petru, care dispunea de o forţă considerabilă, cifrată la circa 70.000 de soldaţi, a reuşit să încheie pace cu polonezii şi să se preagătească de luptă între dealurile împădurite de la Dracşani, de lângă Botoşani.

Bătălia decisivă nu a mai avut loc, deoarece boierii - circumspecţi în faţa forţei otomane - şi-au pus în aplicare planul de trădare. Îndată ce au început primele ciocniri, marii boieri, în frunte cu portarul Sucevei, Mihu, şi cu logofătul Trotuşanu, „lei sălbateci şi lupi încruntaţi”, după cum îi numea Grigore Ureche, l-au părăsit pe domn şi s-au retras cu cetele lor în tabăra de la Bădeuţi.La 17 septembrie 1538, sultanul a intrat în Suceava, unde a pus mâna pe tezaurul lui Petru, care includea, între altele, şi spada lui Ştefan cel Mare. Pe tronul Moldovei a fost instalat Ştefan Lăcustă. Pentru prima dată, un domn a fost numit numai prin voinţa unilaterală a sultanului, în timp ce până la acel moment, alegerea domnului se făcea de către boieri. Tronul domnesc a fost pus sub paza permanentă a 500 de ieniceri. Tot la acea dată, Tighina şi Bugeacul au fost rupte de Moldova şi transformate în posesiuni turceşti.Condiţiile impuse de otomani au fost consemnate într-un act oficial, care, pentru întâia dată, nu a mai avut valoare de tratat, ci de diplomă de numire: „berat”, act care a marcat supunerea efectivă a Moldovei faţă de Poarta otomană.

 Ioan Vodă cel Cumplit

Ioan al III-lea sau Ioan Vodă cel Cumplit sau Ioan Vodă Armeanul sau Ioan Voda cel Viteaz (n. 1521; d. 1574), a fost domnitor al Moldovei. Este fiul lui Ştefăniţă Vodă cel Tânăr (1517-1527) cu armeanca Serpega. A domnit din februarie 1572 până în iunie 1574.

În timpul domniei sale a dus o politică de întărire a autorităţii princiare, lovind în boierime, care l-a numit "Ioan Vodă cel Cumplit". A vrut să ia domnia încă de la răsturnarea lui Alexandru Lăpuşneanu de către Despot Vodă. Neizbutind şi nefiind ajutat nici de tătari, polonezi sau germani, se retrage la Constantinopol. Exilat la Rhodos în urma insistenţelor reînscăunatului Alexandru Lăpuşneanu, ajunge negustor de pietre scumpe, obţinând avere şi trecere la Istambul. Punându-se în legătură cu boierii moldoveni, între care cu Ieremia Golia Cernăuţeanu, nemulţumit de prea multa plecare către polonezi a lui Bogdan Lăpuşneanu, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu. Jurând credinţă turcilor Ioan Vodă câştigă tronul Moldovei. Bogdan Lăpuşneanu e învins şi gonit cu tot ajutorul polonez, ba chiar înlăturat şi din Polonia. Văzându-şi visul împlinit, caută să-şi asigure tronul în exterior, punându-se bine şi cu turcii şi cu polonezii, pe de o parte, iar pe de alta asmuţindu-i pe unii împotriva altora prin tot felul de iscodiri, uneltiri şi minciuni. Pe plan intern, persecută şi chinuie cumplit pe boieri şi clerici, de unde şi supranumele de "cel Cumplit". În curând însă se ivesc piedici în domnia lui. Doamna Chiajna ceruse cu mulţi bani tronul Moldovei pentru fiul ei Petru Şchiopul. Turcii îi propun lui Ioan Vodă să dea el banii şi tributul oferit de Chiajna, sau să plece. Ioan Vodă refuză.Aliat cu cazacii din Zaporoje, se aruncă într-un şir de lupte, care reprezintă momentele cele mai glorioase ale domniei acestui voievod.^[1] Întâmpină armata invadatoare a lui Alexandru Vodă al Munteniei, care susţinută şi de un contingent otoman îl aducea pe Petru Şchiopul domn în Moldova, învingând-o într-o acţiune fulgerătoare lângă Jilişte, la vadul Râmna (Râmnicu Sărat). Pune la Târgovişte domn pe un credincios de-al său, Vintilă, îndreaptându-se apoi spre Brăila, unde se refugiase Petru Şchiopul. Aici se dă o bătălie în care Ioan Vodă învinge, după care se îndreaptă spre Bugeac pentru a-i sprijini pe cazaci. Învinge trei corpuri de oaste turcească la Tighina şi Cetatea Albă. Are loc o nouă expediţie în vara lui 1574, alcătuită din turci, tătari şi munteni. În timp ce Ioan Vodă îi învinge şi alungă pe tătari, Golia e trimis să-i ţină pe turci la Dunăre. Turcii reuşesc să treacă iar Golia fuge spre Ioan Vodă aflat cu oştirea lângă iezerul Cahulului, direcţie în care se îndreaptă şi oastea turcă. Aici se dă lupta şi călărimea boierilor în frunte cu Golia trece la duşman. Sosirea tătarilor îi copleşeşte pe moldoveni, care se retrag în satul Roşcani, în apropiere. După o lungă şi eroică, dar şi zadarnică rezistenţă, Ioan Vodă s-a predat, primind asigurări că oştenii săi vor fi, în schimb, cruţaţi. Turcii îl ucid însă leagându-l de cozile a doua cămile, pentru a-l sfârteca (10-11 iunie). Oştirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre turci, şi oştenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea mişelească a voievodului^[2].

Îngrijoraţi de zvonurile pe care le primeau despre mulţimea duşmanilor, înainte de bătălia de la Iezerul Cahulului, întrebându-şi Domnul despre acest aspect, Ioan Vodă le-ar fi dat răspunsul: "îi vom socoti în luptă"^[3].

Ioan Vodă a fost căsătorit înainte de domnie cu Maria Rostowski şi ca domn, cu Maria Huru, fiica boierului L. Huru, Pârcălab de Hotin. După moartea lui Ioan Vodă cel Cumplit, doi fraţi de-ai lui după mamă şi un nepot, au ajuns pe tronul Moldovei: Ioan "Nicoară" Potcoavă (Creţul), Alexandru Sarpega şi Petru Cazacul, care era fiul lui Alexandru, iar un alt frate şi un alt nepot au fost doar pretendenţi: Constantin (frate) şi Lazăr (nepot)^[4

Constantin Cantemir

Constantin Cantemir, a fost domnitor în Moldova: 25 iunie 1685 - 27 martie 1693.A ajun pe tron la bătrâneţe, la vârsta de 73 de ani. Era viteaz, dar incult. A participat la luptele dintre polonezi, austrieci şi turci, ducând o politică oportunistă. Era de partea turcilor, dar îi comunica regelui polonez Sobieski şi austriecilor, planurile acestora. Duşman al partidei poloneze din Moldova, face marea greşeală de a-i ucide pe logofatul Miron Costin şi hatmanul Velicico Costin. Fiindu-i în primejdie tronul, din cauza intrigilor lui Constantin Brâncoveanu al Munteniei, se decide să susţină politica turcească. Se îngrijeşte să dea o educaţie bună fiilor săi Antioh Cantemir şi Dimitrie Cantemir. Acesta din urmă a scris chiar o carte apologetică în limba latină „Vita Constantini Cantemiri”, de fapt o tentativă de a explica decizia de a-l ucide pe cărturarul Miron Costin.În timpul domniei lui, Moldova a suferit o invazie a tătarilor şi polonezilor, dar şi biruri grele. Despre el, cronicarul Ioan Neculce scrie astfel: "Carte nu ştia şi numai iscălitura o învăţase a o făcea; mânca bine şi bea bine".

Nicolae I al Rusiei

Nicolae I al Rusiei (în limba rusă: Николай I Павлович, Nicolai I Pavlovici), (6 iulie (stil nou)/25 iunie (stil vechi), 1796–2 martie (stil nou)/18 februarie, (stil vechi), 1855), a fost Împărat al Rusiei din 1825 până în 1855, și rege al Poloniei din 1825 până în 1831.

S-a născut la reședința imperială de la Gatcina, fiind fiul împăratului Paul I și al soției sale Sophie Marie Dorothea de Württemberg, rebotezată în Rusia ca Maria Fiodorovna. Era fratele mai mic al viitorului țar Alexandru I și al Marelui Duce Constantin Pavlovici.

Principiile domniei

Lui Nicolae îi lipseau cu desăvârșire larga deschidere spirituală și intelectuală a fratelui său, Alexandru. A considerat că rolul lui ca împărat era doar acela de autocrat paternalist, care își guvernează poporul prin orice mijloace găsește necesar. Având experința revoltei decembriste, Nicolae a fost hotărat să țină în frâu toată societatea rusă. Poliția secretă, așa numita Secția a treia a Cancelariei Maiestății Sale Imperiale, a creat o uriașa rețea de informatori și spioni, gestionată cu ajutorul jandarmeriei. Guvernul a exercitat cenzura și controlul strict în domeniile educației publice, presei și a tutror manifestărilor vieții publice. În 1833, ministrul educației, Serghei Uvarov, a conceput un program numit "Autocrație, ortodoxie și naționalitate" ca ghid călăuzitor al regimului. Poporul trebuia să fie loial autorității nelimitate a țarului, bisericii ortodoxe și, într-un mod vag definit, națiunii ruse. Aceste principii nu s-au bucurat de susținerea populară, în schimb au dus la represiuni în rândul naționalităților ne-ruse și a altor confesiuni decât cea ortodoxă. Astfel, guvernul a reprimat Biserica Unită din Ucraina și Belarus în 1839.

Politica externă

În politica externă, Nicolae I a acționat ca protector al domniilor de drept și luptător împotriva mișcărilor revoluționare. Ofertele sale de înăbușire a revoluțiilor de pe continentul european, acceptate uneori, i-au adus supranumele de jandarm al Europei. În 1825, Nicolae I a refuzat să fie încoronat monarh constituțional, iar în schimb a continuat să limiteze libertățile monarhiei constituționale a Poloniei. În schimb, după izbucnirea Revoltei din noiembrie în 1831, Seimul Poloniei i-a ridicat lui Nicolae I titlul de rege, ca răspuns la continua reducere a drepturilor constituționale ale Parlamentului. Țarul a reacționat trimițând trupele imperiale în Polonia. Rebeliunea a fost înăbușită, Nicolae abrogând Constituția, transformând Polonia într-o provincie a Imperiului (Привислинский Край – Privislinski Krai), totodată declanșând o politică de represiune a catolicilor.[1]. În 1848, când o serie de revoluții a zguduit Europa, Nicolae a fost vârful de lance al reacțiunii și a intervenit în ajutorul Habsburgilor pentru înăbușirea revoluției din Ungaria. De asemenea, a făcut presiuni asupra Prusiei să nu accepte o constituție liberală. După ce a ajutat forțele reacționare din Europa să înfrângă revoluțiile, se părea că Rusia lui Nicolae I domină Europa.Dominația rusă s-a dovedit iluzorie până în cele din urmă. În vreme ce încerca să mențină status quo-ul în Europa, Nicolae a adoptat o politică agresivă față de Imperiul Otoman. El urmărea linia tradițională a politicii externe țariste de rezolvare a așa-numitei Probleme Orientale prin împărțirea Imperiului Otoman și stabilirea unui protectorat asupra populației ortodoxe din Balcanii aflate încă sub stăpânirea turcilor. Rusia a repurtat victorii în războiul din 1828 – 1829. În 1833, Rusia a semnat cu Imperiul Otoman Tratatul de la Hünkâr İskelesi. Cele mai importante puteri europene au crezut în mod greșit că tratatul conținea o clauză secretă care ar fi permis Rusiei să trimită corăbii de răboi în Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Prin Convenția strâmtorilor din 1841, puterile europene au reafirmat dreptul la control deplin al turcilor asupra strâmmtorilor și a interzis tuturor puterilor, inclusiv Rusiei, să trimită vreo flotă prin strâmtori. Bazându-se pe rolul jucat în înăbușirea revoluțiilor de la 1848 și crezând în mod greșit că se bucură de sprijinul diplomatic al Angliei, Nicolae a atacat încă o dată Imperiul Otoman în 1853. Regatul Unit și Franța, temându-se de consecințele unei înfrângeri a turcilor în război, s-au aliat cu otomanii în 1854 și i-au sprijinit în războiul Crimeii. Austria a oferit sprijin diplomatic Turciei, iar Prusia a rămas neutră, lăsând Rusia fără aliați în Europa. Aliații europeni ai otomanilor au debarcat în Crimeea, asediind puternica fortăreață de la Sevastopol, care a fost cucerită după un an. Asediul a fost o dovadă tristă a incapacității Rusiei de a-și apăra propriul teritoriu. Nicolae I a murit înainte de încheierea asediului, dar el era deja conștient de eșecul guvernării sale. Rusia a fost astfel obligată să înceapă o serie de reforme majore, altfel putând să-și piardă statutul de mare putere europeană.