Satu-Nou G.Damian

Satu-Nou - Novoselscoe

Novoselscoe este un sat mare, aşezat la loc întins chiar pe drumul care duce la capitala regionala Odesa. Inainte să ajungi la drumul care leagă comunitatea de drumul naţional, treci magistrala de gaz care vine dinspre Rusia şi alimentează sud-estul Europei în special pe bulgari şi pe turci. Ştii că te afli în acel loc, pentru că un indicator nevăzut prin părţile noastre te avertizează că pe o distanţă de 1000 de metri oprirea este interzisă. Pomenirea magistralei de gaz este importantă deoarece, cum spun sătenii, are legătură cu construcţia celei mai impunătoare şcoli din zona Odesa. Şi chiar din Ucraina. Novoseliskoe este ridicat şi el după tipicul satelor sovietice. La intrare colohozul şi parcul de utilaje mecanizate, în centrul Dom Culturî, monumentele, primaria, biserica şi, un pic mai încolo, şcoala. Vizita ne-am început-o la Casa de Cultură. Am aflat localizarea ei repede, pentru că cel dintâi om pe care l-am întâlni a înţeles şi a răspuns în română. Domnul Vasile Sandu este directorul scolii de muzica la puţin timp după ce aceasta a fost deschisă, adică de prin 1975, la câţiva ani după terminarea casei de cultura. Dom Kulturî a fost începută în 1960 şi a fost finalizată după zece ani. Are o sală impunătoare de spectacole unde acum se mai „demonstrează" (susţin) doar reprezentaţii artistice, în special folclorice. Sala are vreo 650 de locuri şi funcţionează în regim de avarie din cauza bugetului redus. Ca orice sat în care locuiesc în majoritate moldoveni, există cel puţin un ansamblu folcloric. La Satu-Nou funcţionează chiar şi o şcoală de muzică, unde nu se predă doar acordeonul, ţambalul, vioara sau contrabasul ci şi pianul. Directorul şcolii de muzică este chiar domnul Sandu. După ce ne-a prezentat sala de concerte, domnul Sandu ne-a dus la etaj pentru a ne arăta biblioteca şi cabinetul său. Biroul directorului este, de fapt, o săliţă de cinci pe trei metri în care se trei mese şi câteva scaune făcut prin anii 70, un acordeon, un seif mare şi greu din metal masiv şi un televizor de pe vremea telecolorului. Plus alte fotografii, diplome sau cupe câştigate la diverse concursuri.

Domnul Sandu vorbeşte cu băgare de seama, ca orice român care s-a declarat moldovean la recensământul efectuat de autorităţile ucrainene. Nu se vaită, dar spune că şi el si casa lui trăiesc din bugetul alocat de stat. După aproape 40 de ani de muncă, domnul Sandu are o leafă de 1.200 de grivne, adică vreo 120 de euro. E mulţumit că sunt copii care încă doresc să înveţe instrumentele muzicale sau dansurile tradiţionale româneşti. Se laudă cu câţiva copii care au ajuns departe, adică la Izmail, Chişinău sau chiar Odesa. Nu e dornic să ne dea prea multe amănunte, aşa că ne invită să vedem biblioteca. Cea de a doua din sat, pentru că prima se află la şcoala. Vedem doar cărţi în ruseşte sau ucraineană. La fel si presa, ziare sau reviste, se distribuie tot în cele două limbi. Cât priveşte numărul de cititori, nu se înghesuie mai mulţi de câţiva pe săpămână.

Ii spunem domnului Sandu că vrem să vizităm şi şcoala. El se mândreşte că în localitate există una dintre cele mai mari instituţii de învăţământ săteşti din Ucraina, dar vedem la dânsul o reţinere. Ne-ar duce în şcoala, dar are o teamă. Aflăm că directoarea este ucraineancă, deci o promotoare a valului exapansionist de politică educaţională a Kievului care bântuie prin sate în ultimii ani. Ne roagă să spunem că suntem nişte prieteni de-ai dânsului, de la Chişinău. Moldovenii sunt acceptabili, românii de la Bucureşti sunt aproape interzişi. Şcoala este impunătoare, un local imens pe care vedem şi prima placă cu inscripţie în limba română: „Complexul instructiv-edicativ şcoala de cultură generală de treapta I-III liceu Satu-Nou". Aici învaţă 620 de elevi, şi deşi majoritatea sunt declaraţi de etnie moldovenească, primează clasele cu predare în limba ucraineană, chiar dacă nici oamenii din sat nu ştiu să vorbească sau să scrie în această limbă. Aşa e moda, ni se spune, adică familiile de etnici moldoveni îşi dau copii la clase în limba ucraineana pentru ca aceştia să poată studia mai departe la universităţile din Izmail sau Odesa. Este o politică a statului ucrainean de a nu recunoaşte diplomele, altele decât cele pentru cursurile la care nu s-a studiat în limba de stat. Suntem priviţi cu reticenţă încă de la intrarea în şcoală, dar până la urmă ni se acordă dreptul la vizită. Directoarea adjunctă, Ana Andreevna, vorbeşte româneşte destul de bine şi e dornică să ne arate cât de bine se prezintă şcoala, chiar înainte de inspecţia de la regiune, cu toate că nu a înghiţit povestea cu prietenii de la Chişinău. Băgăm de seamă că există în şcoală incripţii bilingve, sau chiar numai în limba română, deşi trendul este ca limba ucraineană să înlocuiească încet, dar sigur, graiul matern. Explicaţia este aceeaşi ca în fiecare sat: părinţii îşi dau copiii la clase în limba de stat pentru că de acolo le este mai uşor să înveţe mai departe sau să-şi găsească un loc de muncă. Şcoala are o sală de sport mare, un bazin de dimensiuni semi-olimpice şi o sală proprie de reprezentaţii. Ne descălţăm la uşă şi intrăm în sălile de clasă unde parchetul, deşi vechi, străluceşte pentru că este pregătit, nu atât pentru anul şcolar care începe peste câteva zile (1 septembrie), cât mai mult pentru inspecţia regională care acordă, în fiecare an, fiecărei instituţii de învăţământ certificatul de funcţionare. Directoarea ne spune că şcoala are multe muzee. Şi ni-l arată pentru început pe cel dedicat veteranilor şi eroilor din localitate. Adică foştilor combatanţi în Armata Roşie sovietică care a luptat în al Doilea Război Mondial sau în Afganistan, în anii '80. Vizităm apoi „Casa mare", camera de zi în casele tradiţionale din Basarabia. Sunt adunate aici obiecte tradiţionale, iar copii sunt învăţaţi în acest „laborator" despre obiceiurile străbunilor. Ajungem şi în camera în care este strânsă istoria şcolii. Portrete ale foştilor directori, imagini vechi ale fostului local precum şi o fotografie în care sunt înfăţişate toate oficialităţile din Satu-Nou la deschiderea anului şcolar din 1935: Mihail Gheorghiu, directorul şcolii, părintele Veţu, plutonierul Teodor, primarul Andrei Bordea. Pe panoul şirului istoric al şcolii, care ne arată că prima instituţie de învăţământ, a fost ridicată aici în 1879 de către Rusia ţaristă, există şi o comunicare trimisă în 1935 de către Revizoratul şcolar Izmail către directorul Gheorghiu. La loc de cinste în acestă expoziţie sunt puse manualele de Limbă şi Literatură „moldovenească", concepute de un biolog, V.I. Fetescu, nimeni alta decât soţia lui Anatol Fetescu, cel mai are susţinător al existenţei limbii moldovenşti în zonă. Fost viceguvernator al Odesei, Anatol Fetescu este cel mai înspăimântător duşman al românilor din regiune care au curajul să-şi recunoască etnia. Presiunile şi manevrele politice ale puterii de la Kiev pălesc în faţa atitudinii cu care acest malefic personaj îi tratează pe românii care se încăpăţânează să nu se declare moldoveni.

Muzeul cel mai important al şcolii este Clubul Danubius. Un muzeu dedicat existenţei locuirii în raionul Reni încă de pe vremea geto-dacilor. Evident că celor care s-au aflat atunci pe aceste meleaguri şi urmaşilor lor români nu li se pomeneşte numele. Nu mică ne-a fost mirarea când am aflat de la directoarea adjunctă că Burebista a fost un conducător moldovean sau rus, aceeaşi etichetă punându-i-se şi lui Mihai Viteazul. Clubul a fost înfiinţat de Valeriu Cojocaru, un inimos profesor român. S-a stins în 2010, dar a lăsat în urma sa o vastă colecţie de piese arheologice descoperite în raionul Reni cu ajutorul elevilor. Tot în acest Club au mai fost adunate primele obiecte care au apărut în sat de-a lungul timpului: calculator, patefon, telefon, radio, pick-up, pistoale şi săbii vechi, războaie de ţesut, unelte agricole. Folosesc pentru ca generaţiile viitoare să înţeleagă cum şi-au desfăşurat viaţa străbunii loc, care vorbeau altă limbă decât cea pe care o vor vorbi ei, şi aveau alte obiceiuri pentru că se trăgeau din etnii care foarte curând or să dispară în zonă, cum este cea română.

Situaţia nu este mai bună, din perspectiva prezervării în acord cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, nici cu privire la religie. Este, de altfel, o caracteristică a zonei că Patriarhia de la Moscova, prin intermediul Mitropoliei de la Odesa, a pus mâna pe aproape toate bisericile din sate. După ce în anii sovietici a consimţit la dărâmare lor, Biserica Rusă s-a pus iute pe treaba şi a trimis rapid preoţi în toate lăcaşele de cult care mai existau sau a construit altele noi, acolo unde acestea au fost dinamitate. In Satu-Nou biserica a fost păstrată, în interior există inscripţii în limba română cu litere chilirice. Preotul este din Republica Moldova, dar aparţine ierarhic de Moscova. Deocamdată ţine slujbe în limba română, atâta timp cât Patriarhul Alexei îi va mai permite acest lucru. La biserică funcţionează şi o şcoala de duminică care vine să o completeze pe cea muzicală de la şcoala.

Pe teritoriul localităţii există trei monumente. Chiar în centru, a fost păsatrat obeliscul ridicat de Societatea pentru Cultul Eroilor, în 1933, în amintirea bărbaţilor din Satu-Nou care au pierit în războiul din 1914-1918. La câţiva paşi metri mai încolo, peste drum de Casa de Cultură, troneză un Lenin de dimensiuni mari. Lumea nu se mai îngrijeşte să-l spoiască ca înainte de Perestroică, dar nici nu n-a avut curajul, ca în alte locuri, să-l dea jos de pe soclu si să-l trimită acolo unde îi este locul, în lada de gunoi a istoriei. Spuneam că există trei monumente. Pe cel al soldatului sovietic nu l-am zărit, însă am aflat că la vreo cinci kilometri distanţă de sat, chiar pe malul Dunării, este unul închinat ţarului Alexandru care marchează trecerea Dunării de către armata imperială în 1877, în timpul războiului cu otomanii.

Am părăsit Satu-Nou cu senzaţia că românii de acolo se mulţumesc cu puţin. Nu-l dau jos pe Lenin pentru că încă nu înţeleg ce le-a făcut. Nici n-au de unde. Singurele surse de inspiraţie sunt în limba rusă şi ucraineană. Prima n-ar avea de ce să-şi ponegreasă eroul expansionist, a doua e mult prea preocupată cu propagarea politicii naţionaliste ucrainene în cât mai multe locuri.

George Damian
Fragment din “Românii din Bugeac pe cale de dispariţie”